Cristian Tudor Popescu: Să întâmplu – poveste educativă

În ora de biologie, n-aveam stare. În orice oră n-aveam stare, adunasem deja o eliminare pe trei zile și un tuns zero. Diriginta, doamna Roșiianu, aruncase spre mine mănunchiul de chei cu care umbla mereu în mână – mă ferisem la fix, eram portarul celebrei echipe de handbal a liceului Mihai Viteazul. „Mă scoți din minți!” striga dânsa, dar la Filosofie tot 10 îmi punea.

Profesorul Stoica, Emil Stoica, fusese și prezentator la televizor, ne așază în față niște insectare în cutii de lemn sub sticlă, cu tot felul de gâjgănii, de la muscă verde, la coropișniță. Nu mai știu ce trebuia să observăm la ele, cred că nu știam nici atunci. Sigur e că, deoarece nu suportam universul inert, flasc, și doream să întâmplu ceva, să nu las viața și lumea așa, pariez cu doi colegi că mănânc orice exponat.

Mi se alege o rădașcă enormă, iar Renu se apucă să facă pe bookmakerul.

Scot rădașca din cutie și o mestec hotărât. Apoi casc gura mare, se verifică cavitatea bucală, mi se holbează pariorii în măsele, să nu fi rămas un picior, o elitră, sau ceva.

„Curat”, anunță Renu și ne-am luat banii. Prietena mea, Mihaela, țâșnește afară din laborator icnind cu mâna la gură.

Spre casă, în troleibuz, am simțit cum mi se umflă capul și îmi ies flăcări din el. M-am lămurit științific a doua zi că era de la cristalele de formol injectat în rădașcă.

Cristian Tudor Popescu