|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Știu, deci am șanse!

„Numele meu e Andreea şi m-am născut în România. Am mai fost botezată şi Violeta după numele mamei mele, pe care l-am lăsat moştenire mai departe şi fetiţei mele, are acum peste 8 ani de viaţă.

Când aveam 9 ani, viaţa mea şi a familiei mele s-a schimbat radical în urma unui accident. Eu şi sora mea am supravieţuit, dar mama a murit în drum spre spital în braţele mele. Avea aproximativ vârsta pe care o am eu astăzi. Nu-mi doresc să vă întristez cu povestea mea, încerc doar să vă fac a înţelege că devotamentul meu pentru cauza copiilor şi a mamelor nu e o întâmplare în viaţa mea, ci are rădăcini puternice şi o motivaţie de suflet. Nu e un subiect despre care să vorbesc cu uşurinţă, cu detaşare. Pentru că eram încă un copil atunci când am devenit mamă pentru sora mea.
Din acel moment, fără să ştiu unde mă vor duce cărările în viaţă, am simţit că e datoria mea să întorc, după puterile mele, sprijinul  pe care Dumnezeu mi l-a dăruit într-un moment de cumpănă.”

Aşa începea povestea mea, rostită la sediul ONU din New York cu ceva timp în urmă, când am fost invitată să iau cuvântul acolo ca Ambasador al Bunăvoinţei pentru UNICEF România. Nu îmi place să vorbesc mult despre mine şi, în genere, cred că e mai bine să las faptele să spună ceva în locul cuvintelor, dar am simţit atunci că nu pot începe altfel mai bine decât definindu-mă în faţa audienţei cu care mă întâlneam prima dată: mărturisindu-mi una dintre cele mai mari vulnerabilităţi.

Dumnezeu mi-a dat puterea să mă ridic din genunchi într-un moment ce părea de nedepăşit şi să merg mai departe. Am decis atunci să-i spun, zi de zi, pentru tot restul vieţii, „Îţi multumesc” , aşa cum pot eu mai bine, fără multe vorbe, prin fapte şi prin puterea mea ca femeie de a da mai departe sprijinul primit de la El în momentul de cumpănă.

Am studiat informatica, dar am avut şansa de a lucra în televiziune cu pasiune timp de mai bine de 20 de ani, timp în care am cunoscut bucuria de a prețui viaţa alături de milioane de români ce m-au urmărit de pe 5 continente, oameni ca și mine care-şi doreau să-şi amintească de valori precum solidaritatea, generozitatea, încrederea în oameni, speranţa şi îndrăzneala de a visa până departe. Nu au fost doar cuvinte şi imagini impresionante pe micul ecran ci, mai important decât atât, fapte care au schimbat mii de vieţi în bine.

Am avut bucuria de a călători în multe locuri din lumea largă şi de a face documentare în Irak, Statele Unite, Cuba, Asia înainte şi după tsunami, dar Africa a devenit a doua mea casă. Totul a început cu urcuşul pe cel mai înalt vârf al continentului negru; era o perioadă grea în viaţa mea şi simţeam că nu voi putea să o depăşesc decât dacă urc un munte, pentru a vedea şi ce mă aşteaptă de cealaltă parte a crestei. Am încercat să-mi schimb viziunea asupra vieţii, fără să ştiu că voi înţelege mult mai mult decât am sperat: nu doar care e misiunea mea în viaţă, dar şi faptul că nu poţi cuprinde înţelesul problemelor de la tine de-acasă fără să le cunoşti şi pe acelea cu care se confruntă lumea din care ţara ta este doar o mică parte. Neştiinţa, ignoranţa nu sunt soluții pentru mine.

Am fost întrebată deseori de ce sunt atât de interesată de Africa? În ultimii ani am realizat documentare impresionante despre situaţia femeilor şi a copiilor din Niger, Republica Centrafricană sau Coasta de Fildeş. M-am întors cu ele în România şi difuzarea lor pe posturi de televiziune naţionale a stat la baza unor campanii cu un mare impact care făcut diferenţa, schimbând mentalităţi ce păreau a rămâne la fel pentru totdeauna.

După ce am devenit eu însămi mamă, o mulţime de mame din întreaga ţară au venit către mine cu întrebările, cu neliniştile, cu problemele lor la care nu găseau răspunsuri. Păstrez şi acum una dintre aceste epistole scrisă de o femeie imediat după ce a văzut unul dintre filmele Africii. Mesajul ei suna astfel:

„Am înţeles acum o realitate de care auzisem, poate, la ştiri, dar nu ajunsese să aibă ecou în inima mea. Pot să-mi educ altfel fiica astăzi, povestindu-i nu doar ce trăim la noi acasă, dar şi ceea ce mame şi fiice ca noi sunt nevoite să trăiască în ţări parcă uitate de Dumnezeu. Poate va suna dur când îi voi povesti, dar ea trebuie să ştie că există fetiţe în lume supuse traficului uman, violenţei în familie şi în comunitate, exploatării sexuale sau muncii la o vârstă foarte fragedă, trebuie să ştie că există în lume copii obligaţi să lupte cu arma în mână şi mame care mor sau îşi pierd copiii pentru că sărăcia face ca un simplu vaccin de câţiva cenţi să fie un lux pe care nu şi-l permit, pur şi simplu. Am înţeles toate acestea mai bine din documentarul şi din campania dumneavoastră, dar există, totuşi, ceva ce încă nu ştiu: aud mereu vorbindu-se la televiziune, în ziare, din ce în ce mai des, despre termeni cărora nu le pătrund înţelesul: drepturile femeii. Discuţiile pe această temă par a fi pentru elită, iar la noi ajung greu. Sunt o mamă cu educație, am voinţa de a evolua, de a înţelege şi de a-mi educa fata, la rândul meu, pentru o viaţă mai bună pentru ea, dar aş vrea să ştiu: care sunt drepturile noastre, explicate pe înţelesul tuturor? Cum ajung ele la noi ca informaţie pe care să o asimilăm şi care apoi să facă parte din viaţa noastră de zi cu zi? Cât mai simplu şi cât mai direct? Cine poate face ordine în mintea mea de femeie şi mamă şi mă poate ajuta să înţeleg, fără să fie un efort de nepermis pentru mine?”

Am înţeles după citirea unei astfel de scrisori că nu îmi e foarte simplu să-i răspund la întrebare. Că nu-mi e de ajuns un rând, niciun paragraf, nici măcar o pagina spre a da o explicaţie bună.

Despre sintagma „drepturile femeii” am auzit cu ceva timp în urmă şi, intuitiv, aveam senzaţia că ştiu despre ce e vorba. Sau, în orice caz, ar trebui să ştiu – îmi spuneam – că orice femeie cu educaţie, cu dorinţa de a evolua, de a înţelege. Cu mai bine de un an şi jumătate în urmă, când am devenit mamă de fată, s-a trezit în mine şi dorinţa de a-i transmite fiicei mele principii sănătoase pentru o viaţă mai bună pentru ea.

Dar dincolo de intuiţie, am încercat să pătrund înţelesul vorbelor „drepturile femeii”, pentru că prin natura muncii mele publice mă loveam din ce în ce mai des de interes real asupra subiectului din partea multor femei din toate colţurile ţării, aflate pe diferite paliere de educaţie, uneori chiar cu o carieră solidă, dar vulnerabile într-un fel pe care încercau să-l ascundă faţă de cei din jur. Când mii de mesaje, scrisori, interpelări directe vin către tine pentru ca ești privit ca un om care poate avea răspunsuri la astfel de întrebări, simţi că ai responsabilitatea de a înţelege tu însăţi înainte de a încerca să te faci înţeleasă.

Am fost eu însămi vulnerabilă din pricina unei traume pe care am purtat-o pe umeri din copilărie, care m-a maturizat înainte de vreme. Dar chiar şi aşa, cu experienţa pe care o am astăzi, realizez că am fost mult mai norocoasă decât alte fete asemenea mie. Am suferit alături de prietena mea şi am trecut greu peste şocul din ziua în care, studente fiind, ea mi-a mărturisit că simte pentru prima oară curajul de a se deschide în privinţa poverii care îi apăsa sufletul de când era copil.

Fusese violată în drumul dinspre şcoala către casă, chiar la intrarea în scara blocului, tăcuse cu o cumplită umilinţă, de teama că ar putea fi ucisă dacă nu s-ar fi supus, iar peste puţin timp s-a remontat, şi a urcat purtându-se cât de firesc cu putinţă în compania părinţilor, care nu ştiuseră să comunice niciodată până atunci cu proprii copii, astfel încât să le câştige încrederea că, orice s-ar întâmpla, oricât ar părea de greu, e de ajuns să se destăinuie şi vor găsi împreună o soluţie. Faptul că eu şi ea ne cunoşteam îndeaproape ca şi cele mai bune prietene şi aveam senzaţia că nu există secrete, dureroase sau nu, care să stea între noi, se dovedea a fi pentru mine ca un castel de nisip în faţa primei adieri.

Sunt doar două dintre motivele pentru care vulnerabilitatea fetiţelor a devenit unul dintre subiectele de care am fost atrasă în dorinţa de a înţelege, de a schimba mentalităţi în jurul meu atât cât îmi stă în putere. Şi cum astfel de lucruri, chiar şi odată depăşite, nu pot fi însă lesne date uitării, ele sunt un început doar pentru vulnerabilitatea de mai târziu a femeii.

Am avut şansa să bat pământul în lung şi-n lat si am înţeles că nu pot doar să vorbesc despre ceea ce citesc în cărţi,  că nu e de ajuns, nici nu sunt de formaţie dascăl, ci profesia mea este aceea de informatician convertit printr-o întâmplare care mi-a schimbat cursul vieţii la jurnalism, cu precădere cel de televiziune, o şansă pentru mine să las mii de vieţi ale oamenilor pe care i-am intervievat timp de 2 decenii să îmbogătească propria-mi viaţă şi în egală măsură, o oportunitate ca, prin munca mea, să pot schimba mii de destine în bine.

Am înţeles, aşadar, că nu sunt de ajuns cuvintele atunci când vrei să explici o realitate, o posibilitate, un drept al femeii de astăzi. E nevoie să vezi, să simţi pe pielea ta, să surprinzi imagini cu sevă, stări, dureri şi speranţe, să împărtăseşti impresii la cald şi să le aduci în casele cât mai multor oameni, în încercarea de a schimba mentalităţi, de a mişca suflete şi conştiinţe. Asta puteam eu să fac, aceasta era unealta mea de lucru: interviul sau documentarul de televiziune. Uneori, ca un puternic semnal de alarmă, alteori mergând mai departe, ca un punct de pornire pentru campanii solide de mare impact, ce au făcut diferenţa, fie înainte de a-i cunoaşte şi de a pune umărul alături de prietenii din UNICEF, fie după ce am pornit pe un nou drum împreună.

Am înţeles în fiecare colţ de lume atins ceva în plus despre semnificaţia „drepturilor femeii”. Am găsit, aproape fără excepţie, pe un alt continent, o altă piesă din puzzle. Fără prea multă teorie, dar cu o practică pe care o preţuiesc am ajuns să completez în mintea mea, dar şi în folosul femeilor care vin către mine dornice să înţeleagă mai mult, un tablou al umilinţei şi al resemnării pentru dureros de multe fete de pe meridiane diferite, în egala măsură un tablou al lecţiilor de viaţă necesare pentru orice femeie, oriunde s-ar afla.

Discriminarea fetiţelor poate începe chiar înainte de naştere. În anumite state asiatice utilizarea infasunetelor pentru depistarea sexului copilului, urmate de avort în cazul în care e vorba de un făt de sex feminin, a devenit, din păcate, o practică frecventă. Mai dur decât atât, există colţuri ale lumii unde accesul la îngrijirea medicală este nul, aşa că micuţul e lăsat să vină pe lume şi decizia de a-l sacrifica în cazul în care e fetiţă e luată după aceea.

Discriminarea timpurie a fetelor în anumite culturi înseamnă şi malnutriţie pentru acestea, lipsa accesului la educaţie sau asistenţa medicală în favoarea băieţilor din familie, socotiţi a avea un rol mult mai important pentru viitor, aşadar şi necesare drepturi în plus faţă de surori. Am întâlnit în Africa practica tradiţională a mutilării genitale a fetiţelor la o vârstă fragedă, făcută de un vraci al satului cu un cuţit care n-a aflat niciodată ce înseamnă sterilizarea, iar obiceiul pare menit sa le determine să înţeleagă importanţa fidelităţii ca viitoare soţii, în unele comunităţi bărbaţii neacceptând o femeie care nu s-a supus ritualului. Practicile continuă în ciuda numeroaselor rapoarte redactate pe aceasta tema dar în paralel există şi speranţa unei schimbări de mentalitate pornind de la liderii comunităţilor în jos, prin cursuri de educaţie sexuală ce au început să dea roade.

Vulnerabilitatea fetiţelor poate începe şi cu abandonul lor, din diverse motive, temporar sau definitiv, de către părinţi. La noi acasă multe copile rămân cu cheia de gât şi cu grija fraţilor mai mici în timp ce părinţii pleacă la lucru în străinătate.

Fiica mea are 8 ani şi jumatate. E un copil cu preocupări normale pentru vârsta ei, dar nu aceeaşi definiţie a normalităţii am întâlnit-o pentru copii puţin mai mari ca ea pe Continentul Negru. Nu uiţi uşor imaginea unui pui de om de 2 ani care-şi spală singur şosetele ponosite pe malul unui pârâu, dar nici povestea de necrezut aflată mult mai aproape de noi, într-o baracă din preajma Academiei de Studii Economice din Bucureşti, în care zi de zi o puştoaica de un an si jumătate îşi hrăneşte cu biberonul frăţiorul de numai 6 luni, cât timp tatăl aleargă să muncească pentru a nu fi nevoit să-i piardă de lângă el, luptându-se cu sărăcia şi încercând să acopere lipsa mamei, care i-a părăsit.

Nu e nevoie să mergi neapărat în statele din America Centrală şi de Sud, în Africa sau în Asia, pentru a întâlni fete care ştiu ce înseamnă să gătească, să aibă grijă de gospodărie, să fie părinţi pentru fraţii mai mici, să se căsătorească şi să devină mame la vârste mult prea fragede, fie de nevoia de a scăpa de sărăcie, fie supunându-se legilor nescrise ale etniei din care fac parte. Le găsim şi în România.

Asia m-a frapat cu imaginea tinerelor (mult prea tinere) forţate sau educate să se prostitueze. Şi, desigur, nu e singurul loc de pe Pământ unde aceste lucruri au intrat în cotidian: traficul de minore sau de femei adulte.

Citeam odinioară o statistică a Naţiunilor Unite, dacă nu mă înşel, care spunea că mai mult de 2/3 din copiii analfabeţi ai lumii sunt fete, iar cele mai multe dintre fetele care se căsătoresc la vârsta de 12 ani îşi petrec mai mult de 80% din tinereţe fiind gravide. E o lume strâmbă şi ceea ce ar putea-o îndrepta ar putea fi doar educaţia fetelor.

Aflată la ONU cu o altă ocazie, îl ascultam pe Judecătorul Bhagwati, personalitate care şi-a dedicat întreaga viaţă promovării drepturilor femeii, şi care şi-a început discursul inspirat de cuvintele unui vechi proverb indian: „Zeii se găsesc acolo unde femeile sunt respectate”.

Sunt doar câteva teme în faţa cărora nu poţi să stai cu mâinile încrucişate. E important să aflăm ce ar putea genera o direcţie pozitivă pentru viitorul femeilor care chiar se lovesc de probleme despre care nu au habar cum le-ar putea rezolva. De la cele foarte grave, de viaţă şi de moarte, până la situaţiile în care, în România zilei de azi de pildă, o femeie nedreptăţită care nu vrea să-şi expună viaţa intimă în ochii tuturor ca unica şansă de rezolvare a problemei sale, în presa tabloidă, care i-ar putea deforma povestea fără putinţă de a mai repara ceva pentru viitorul său, al copiilor săi, nu ştie încotro s-o apuce. Care sunt drepturile ei, de fapt? Unde să le caute? Unde găseşte, dacă are norocul să îşi permită, un avocat specializat pe această tema? Unde găseşte forţa de a lupta în justiţie pentru drepturile ei odată ce reuseşte a fi bine informată? Îi e la îndemână un psiholog care s-o ajute sau e încă o întrebare retorică? Indiferent de nivelul de educaţie al fetelor şi al femeilor noastre, de nivelul la care a ajuns cariera lor, există încă frustrări, neputinţe, întrebări fără răspuns, umilinţe pentru fiecare dintre ele. Au nevoie de curaj şi au nevoie de informaţie.

Un ghid de bază pentru drepturile omului, care poate deveni astfel familiar elevilor întocmai la timp pentru ca ei să fie pregătiţi pentru viaţă, poate fi o idee care, aşa cum s-a întâmplat la scara largă în Statele Unite, să prindă rădăcini şi în România.

Îmi doresc să trăiesc acea zi în care ideile bune de aici să înceapă a prinde roade. Ziua in care educatia să nu mai fie o joacă, să nu mai fie un lux. Educația ne deschide mintea, ne face mai toleranți, ne arată căi spre a atinge puncte ce par a se ascunde în spatele porților închise. Educația înseamnă șansă. Ceea ce nu știi, nu există pentru tine.

 

Andreea Marin