Aurora Liiceanu: GÂNDURI DESPRE SCRIS

Sunt o adulterină, adică „mă țin” și cu tastatura computerului și cu foaia de hârtie și pixul. Scriu, deci, folosind direct tastatura, dar și  hârtia. Prefer pixul cu pastă neagră. S-ar putea spune că folosești tot mâna, degetele, dar nu este același lucru. Îmi place să scriu ca gest manual dincolo de conținutul scriiturii. Pur și simplu, să scriu. A scrie de mână nu este același lucru ca a tasta și a tasta nu este același lucru ca a scrie de mână.

Am încercat să-mi fac fișiere cu citate din scriitorii pe care îi iubesc, dar am renunțat și-mi scriu citatele pe hârtie, școlărește. Când văd filme americane, mă uit cum scriu personajele și nu știu de ce mi se pare că de multe ori ele scriu cu mâna stânga. Eu sunt dreptace.

Gândindu-mă la scris, ajungi la scrisori, la spațiu și timp. Se scriau scrisori pentru că nu puteai vorbi, erai departe de cel căruia îi scriai și de aceea îi și scriai.

Mi-am adus aminte că după mult balet social am reușit demult, în Maramureș, să iau caietul unui băiat care venise din armată –  înainte de armată un băiat se numește tânăruc, după armată se numește fecior – și care, prin nu știu ce împrejurări, ajunsese la o fată.  Fetele doreau mult să citească acest caiet ca să-și  compună propriile lor scrisori către iubiții lor. Mi l-a dat cu greu. Este scris pe el „Carnet de cîte toate”, 1966. Are deci, cincizeci de ani. Este un fel de jurnal intim, plin cu notițe gen amintiri, cântece, texte de folosit la scrisori trimise din armată. Autorul, care a adunat amintiri și a avut acest carnet, zicea că este militar, nu soldat.  Nu mă pot abține să nu citez ultima lui filă, așa cum este ea scrisă: ”Întro sîmbătă seara mîndru trenu fluera dar nu fluera să stea și cu mine a pleca ca săm termin armata după 3 luni de armată o mică scrisoare vine scrisoare de la măicuța că se mărită mîndruța raportai la căpitan căpitanu îi om bun mea făcut foaie de drum coboram din deal la vale mă tîlnii cu mîndran cale puiule tu vii acasă eu duminicăs mireasă.” Cine n-ar gândi astăzi că dacă ar fi avut telefon mobil și și-ar fi schimbat cu mândruța lui sms-uri nu ar fi rămas cu ea? Astăzi unii oameni scriu profesional, sunt jurnaliști, editori, corectori, scriitori – nu prea se mai spune romancieri – dar diariși, care să aibă jurnal intim nu prea cunosc. Sunt mulți bloggeri, mulți comentatori online. Sunt oare bloggerii jurnaliști publici, cenzurându-și interioritatea? Ei nu mai cred că scriu de mână, ci tastează.

Când poezia Luceafărul a împlinit 100 de ani, Biblioteca Centrală Universitară a organizat o conferință însoțită de expunerea manuscriselor lui Eminescu. Erau expuse încercările lui, cuvinte scrise și tăiate, pagini întregi de versiuni ale poeziei. Am văzut atunci versiunea penultimă și în versurile primei strofe apărea în loc de„o prea frumoasă fată”  expresia „un bobocel de fată”. Sigur, această expresie era tăiată și apoi a apărut cea pe care o știm cu toții. Dacă Eminescu ar fi folosit computerul și tastatura era mult mai simplu, dar nu știam încercarea lui de a găsi, cum spun lingviștii, „condiția de fericire” a unei expresii scrise.

Manualitatea scrisului pare să dispară ca nevoie și plăcere. Suntem îngrijorați că nu se mai citește, dar cred că scrisul cu mâna pe hârtie este și mai mult afectat de tehnologia modernă.

Mă gândesc adesea la un mare psiholog român, care a scris o Psihologie a mâinii, fiind admirat și lucrând cu psihologi mari francezi, refuzat de a fi susținut la noi în țară – nu ne mirăm, nu? -, rămas în Franța și mort foarte tânăr, la numai 33 de ani. Se numea Nicolae Vaschide. Pentru el, manualitatea, care la acea vreme, nici nu era studiată, deși era o activitate fizică, era ceva extrem de mult legată de psihic. Poate, mă gândesc, ea nu dispare, ci se mută în alte activități. Astăzi se conturează dezvoltarea unei manualități legată de arta culinară și multe emisiuni de televizor sunt demonstrații de gătit mâncare. Jurnalul intim, ca formă de scriitură personală, a făcut vogă la începutul secolului XIX, dar astăzi nu prea se mai poartă. Mă gândesc la jurnal în forma de scris cu mâna. Un eseist francez, P.Pachet,  a considerat că jurnalul intim este un barometru al sufletului și a scris o carte despre istoria jurnalului intim. Dar, astăzi, în tehnologia modernă, oamenii își pot expune interioritatea devenind bloggeri, alții și-o expun în trăncăneli, în conversații, adică își pot exterioriza interioritatea.  Eseistul de care am amintit, povestea într-un interviu că fiind copil i-a spus tatălui lui că se plictisește. Tatăl lui i-a spus că n-are decât să aibă o viață interioară.  De aceea, el consideră că plictiseala este prima poartă spre exprimarea interiorității, nu contează cum.

Aș vrea să amintesc cum se corup între ele formele noastre de comunicare. Primesc, este deja un obicei general, e-mailuri care încep cu „Bună dimineața”, „Bună ziua”, „Bună seara” și mă minunez, pentru că aceste formule nu existau în scrisorile tradiționale. Acestea începeau cu „Dragă Cutăriță”, „Stimate …” etc. Formele de salut scrise mi se par că s-ar potrivi la telefon sau când te întâlnești cu un cunoscut pe stradă sau altundeva. Este un amestec bizar între oralitate și scriitură, realități care erau pînă nu demult distincte.

Raportul nostru ca oameni cu timpul suferă mari modificări, datorită imediateții comunicării. Nu mai există așteptare care depinde de poștă și distanță, ci doar de cel căruia îi scrii un sms. Nici distanțele nu mai sunt un obstacol al scrisului. Folosind tehnologia modernă, timpul și spațiul aduc schimbări în  relațiile între oameni, construiesc alte intimități, alte emoții și alte registre de percepție și de reacție la ceilalți.

Am citit recent dialogurile lui Cristian Pătrășconiu cu Tia Șerbănescu, în care am găsit  declarații de dragoste ale ei pentru citit, declararându-se cititoare și de vocație și de meserie. Este jurnalist, nu scriitor, deși poartă în geantă mereu cu ea un carnet, un fel de jurnal în care scrie. Recomandarea de a ține un jurnal „ca să descarce”, făcută de o prietenă care ținea și ea jurnal, i-a dat măsura valorii terapeutice a jurnalului.  Își nota „o replică, un nume, o situație, un caz, o întâmplare”.  Dar are și teancuri întregi de notițe, citate, scrise cu mâna. Cât despre citit, consideră, pe bună dreptate, că oamenii care nu citesc se văd, sunt mai săraci în felul în care receptează realitatea, lumea.  Pierd atât de mult în viață. Este, însă, dificil să-i faci să înțeleagă ce pierd, dar celor ce citesc le este foarte ușor să-și dea seama ce câștigă.

Scriitorii – scriitorii de astăzi cred că-și scriu cărțile folosind computerul, dar la școală au învațat să scrie cu mâna. Oare va veni o vreme când învățătorii nu vor mai spune copiilor că „le-au pus creionul în mână”?