|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Indrei Rațiu, Scrisul face bine

Indrei Rațiu: Învățând să trăim

Vreau să împărtășesc această poveste emoționantă cu tine, pentru că pe mine m-a ajutat să învăț ceva de o importanță vitală pentru propria-mi viață. Sper că va face același lucru pentru tine.

În urmă cu câțiva ani, pe un zbor intercontinental, am intrat în conversaţie cu persoana care ocupa scaunul de lângă mine. El avea în jur de 50 ani, călătorea singur și era dornic să-şi împărtășească povestea cu mine, era ca și cum acest lucru – să-mi împărtășească ce avea pe suflet – era un pas important pentru el. Iată ce mi-a spus…

„Toată viața mea am suferit de căderi nervoase periodice și depresii, chiar dacă am avut un început în viaţă de bun augur, am studiat la universități de top și am moștenit ceva capital, ceea ce mi-a oferit libertatea de a face mai mult sau mai puțin ceea ce am vrut în viață.

La început, m-am bucurat de o carieră în jurnalism, o a doua carieră ca educator în management și consultant, o a treia carieră în domeniul imobiliarelor, și, în cele din urmă, de un parteneriat într-o firmă internațională de consultanță în management.

Prima cădere nervoasă majoră am avut-o în perioada acelui parteneriat, în urma unui dezacord cu privire la strategia de afaceri. În imaginația mea, partenerii mei de afaceri erau părinții și frații mei iar eu devenisem intrusul fără valoare – cineva de care să scape cât mai curând posibil, pentru a proteja „familia”. Și așa s-a și întâmplat. Îmi amintesc că mă întrebam într-o zi: “Când va lua sfârşit această nebunie? Acest lucru mă va costa căsnicia, casa – poate chiar și, viața mea?.

Ei bine, pentru a scurta povestea, m-a costat toate astea, și mai mult, dar nu încă și viața mea. Era ca și cum un demon prelua controlul asupra minții mele. Fiind creștin, acest lucru a fost, desigur, foarte înfricoşător pentru mine. Acest „demon” mă lăsa în pace pentru câțiva ani, și apoi, din senin, mă ataca din nou, în modul cel mai neașteptat.

După această primă cădere, m-am mutat în altă țară alături de fiul meu și am început să trăiesc o viaţă complet nouă, idilică, în mediul rural, unde mi-am făcut mulți prieteni. Dar trăiam cu teama față de fostul stil de viaţă, așa că am preferat să-mi concentrez atenţia pe grădinărit şi munca în jurul casei.

Până în acel moment eram deja divorţat, amiabil. Cinci ani mai târziu, m-am recăsătorit. A doua căsătorie a dus la o a doua cădere majoră, atunci când soția mea a plecat de acasă și am descoperit că, fără să ştiu, îmi intentase acțiunea de divorț – la câteva săptămâni de la ziua nunţii noastre. Am făcut, în mod clar, o mare greșeală.

Bineînțeles că m-am învinuit, și așa a început o altă spirală descendentă a depresiei. „Demonul” a preluat din nou controlul. De data aceasta, departe de sprijinul familiei, am avut, în cele din urmă, o tentativă de sinucidere. Am stat în comă, în propria mea casă, timp de 32 de ore, până când un vecin a intrat în casă și a chemat o ambulanță. Cât timp am fost „plecat” m-am simţit ca într-un loc teribil, pe care îl pot descrie ca fiind iadul – nu e un loc în care aș dori vreodată să mă întorc. Cu toate astea, m-am întors.

Zece ani mai târziu, „demonul” a atacat din nou. Până la această dată eram întors la muncă. Era o muncă pe care o făceam cu drag şi care îmi aducea împlinire, dar în primii șapte ani ajunsesem în punctul de a renunţa la toate! Chiar dacă ciclul și modelul (părinții și frații, iar eu un intrus) era deja familiar pentru mine, eu încă nu aveam nici un mijloc de protecție pentru a nu intra în el. Am încercat diferite forme de terapie, dar toate fără nici un rezultat.

De data aceasta „demonul” m-a dus mai jos decât am fost vreodată. Această nouă depresie demonică. O voce interioară îmi repeta la nesfârșit că mi-am irosit viața și eram condamnat la iad. La început, am aflat că puteam ține la distanță această voce prin rugăciuni repetitive, care erau o alternativă, o viziune pozitivă asupra viitorului meu. Credința m-a ajutat foarte mult în acest sens. Am făcut mărturisiri regulate preotului meu. Am stat adesea la mănăstiri pentru reculegere. Dar, în timp, vocea întunecată a câștigat tot mai multă putere. Încă o dată, sinuciderea a devenit o posibilitate reală, până când am realizat că trăiam deja infernul de la prima mea tentativă de sinucidere – doar că de data asta nu mai eram în comă, ci în viață! „Demonul” m-a prins în capcană. Sau așa m-am crezut.

În jurul acestei perioade, viața mea de zi cu zi a devenit tot mai dureroasă. I-am pierdut pe cei dragi. M-am simțit acuzat pe nedrept de orice mici greșeli. M-am simțit pus la zid și umilit. Viața a devenit cu adevărat insuportabilă. Acesta a fost punctul de disperare totală: îmi era frică să trăiesc și îngrozit de moarte. Iar pe fundalul tuturor violențelor din lume la acel moment, în comparație cu iadul din Bagdad sau Mosul, care a apărut zilnic la televizor, mă rușinam să îmi afișez propria-mi dramă, să recunosc propriul meu iad – pentru că era totul intern, imaginar.

Apoi, în mijlocul acestei disperări, când mă întorceam acasă cu mașina, împreună cu un coleg, am simțit că îmi era greu. În mod normal, m-aș fi scufundat în continuare în depresie, dar de data aceasta am simțit că nu mai pot merge la un nivel inferior. Dintr-o dată, am realizat că doar eu eram responsabil pentru sentimentele mele. Nimeni nu mă facea să mă simt „rău” mai mult decât mine! Dar de data asta, am îndulcit ce-mi spunea colegul meu și am ascultat într-o altă cheie ce îmi spunea. Apoi, mi-am dat seama că el vorbea de fapt despre el însuși, nu despre mine! În sensibilitatea mea centrată pe sine, am presupus că totul a fost despre mine, și nu am putut auzi ce spunea el cu adevărat.

Acum știu că majoritatea oamenilor învață aceste lecții simple de foarte devreme în viață, dar eu împărtăşesc această experienţă de dragul celor puţini din noi (sau mulţi – nu ştiu cât de mulţi suntem) care încep învățarea unor astfel de lecții relativ târziu în viață și trecând printr-o suferință teribilă. Suntem ca sugarii, mascați în oameni în vârstă, întrebându-ne de ce viața este atât de grea…

Iată o altă lecție învățată recent. Zilele astea, când „vocea” se întoarce, îmi spun: „Sunt gânduri (oftez adânc și apoi) DA!”. Nu știu de ce acest lucru funcționează, dar întrerupe șirul gândirii. Am găsit un exercițiu foarte asemănător al lui Eckhart Tolle. El recomandă să ne uităm la gândurile noastre „ca o pisică la o gaură de șoarece”. Îmi place asta. Într-adevăr, funcţionează pentru mine atunci când toate eforturile mele de a opri gândurile intruzive nu reușesc.

Cu siguranţă mai sunt astfel de lecţii de învăţat. Fără îndoială că, atunci când voi fi pregătit pentru ele, va apărea şi posibilitatea de a le învăța. Între timp, viața mea are o undă speranță, încă o dată. Sunt încă victima depresiei, dar împărtăşind ceea ce învăţ cu oameni care sunt suficient de ghinioniști să stea alături de mine în avion sau într-o sală de aşteptare, am observat că mă ajută să rămân într-o formă destul de bună. Ai fost un ascultător minunat! Mulțumesc.”