|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

CENTRUL DE DOCUMENTARE ȘI INFORMARE (CDI) – locul unde copilăria este la ea acasă

În societatea actuală, când ne confruntăm cu o explozie informaţională de proporţii
uriaşe, abilitățile noatre de a ne documenta, de a selecta şi de a analiza informaţiile sunt
indispensabile. Prin urmare, trebuie să formăm şi să dezvoltăm la elevi aceaste competențe, atât
în cadrul procesului instructiv-educativ, cât şi în afara lui, iar Centrele de Documentare şi
Informare (CDI) din unitățile de învățământ oferă cadrul potrivit în acest sens.
Atât la nivel naţional, cât şi mondial, se pune problema reducerii efectelor iletrismului.

Ca un panaceu, CDI-ul oferă instrumentele necesare pentru atingerea acestui obiectiv si creează
condiţiile optime iniţierii în autodocumentare şi în tehnicile activităților independente și ale celor
în echipă, accesul la noile tehnologii şi la diferite surse de informare, devenind astfel un element
motor în lupta contra eşecului şcolar.

CDI-ul este locul unde elevii, cadrele didactice, părinţii şi alţi membri ai comunităţii vin
cu plăcere pentru a-şi îmbogăţi orizontul ştiinţific şi cultural, unde se pot dezvolta prin mijloace
moderne, unde pot comunica şi pot desfăşura activităţi interculturale şi de egalizare a şanselor.

De aceea, CDI-ul reprezintă o structură documentară cu o valoare inestimabilă în viaţa şcolii şi a
comunităţii. (…)

Dintr-odată, se deschide ușa și câțiva elevi care dau buzna mă scot din logica raportului
de activitate pe care îl lucram și mă introduc în problemele pe care ei le au de rezolvat. Au primit
ca temă să analizeze o carte sau o poveste care le-a plăcut în copilărie, urmând un anumit
algoritm: “ce vârstă aveaţi când aţi citit-o sau v-a fost citită? Cum aţi dat de ea? Ce vă plăcea la
ea? (poze, acţiune, identificarea cu unul din personaje etc.). De ce credeţi acum că vă plăcea
atât de mult? Dacă ați recomanda-o prietenilor sau copiilor voștri.”

Fără să vreau, am zâmbit, gândindu-mă cât de inventivă este colega mea, diriginta clasei.
Am încercat să le spun cum aș vedea eu lucrurile și atunci Alexandra îmi cere să mă pun la
mintea lor și să facem tema împreună, ba chiar să inversăm rolurile: ei să fie profesorul și eu
elevul. Nici nu mi-a trebuit mult să intru în jocul lor și, deodată, dintre toate cărțile pe care le-am
citit, mi s-a oprit în ochi și în gând romanul lui Grigore-Popescu Băjenaru, “Cișmigiu & Comp”.

Este o carte pe care pot s-o recomand tuturor, mai ales elevilor mei, pentru că putem
întrezări adevărata față a școlii românești de prin anii 1920. Se citește cu plăcere, iar printre
zâmbete și bună dispoziție apare întrebarea: “cum ar fi fost viata mea de elev dacă printre
profesorii de la clasă s-ar fi numărat  Dimitrie Caracostea, Camil Petrescu  sau  Pompiliu
Constantinescu?”

Am recitit cartea când eram deja profesor învățăcel, adică stagiarul care făcea naveta în
Câmpia Bărăganului, urcându-se în tren cu mult interes pentru copiii care începeau anul școlar
culegând porumbul ogoarelor și abia pe la “Sfinții Mihail si Gavriil” se adunau prin clase.

Uitasem de ea și am redescoperit-o în biblioteca Spitalului pentru copii cu afecțiuni
psiho-somatice, unde noi, “normalii”, făceam de serviciu câte o săptămână în campania agricolă,
astfel încât și “tovarășele” de acolo să meargă la depănușat porumbul.

Eram în primul an de activitate ca profesor și mă simțeam stânjenită să intru în cancelarie
într-o altă postura decât aceea de elev, care, mai ieri, de serviciu fiind, scutura cu mândrie
clopoțelul vestitor de recreație. Nu era aceeași cancelarie, dar înscrisul de pe plăcuța de la intrare
îi conferea aceeași sacralitate căreia nu eram încă pregătită să-i aparțin.

De data aceasta, clopoțelul suna de intrare la clasă, un sunet care nicidecum nu mă invita
să mă așez în banca a doua, rândul de la perete, ci mă chema să iau catalogul spre care se
îndreaptau mereu priviri tremurânde și împreună cu el să mă așez la catedră, unde singular și
“dominator” să încep să-mi cunosc “auditoriul”.

Am avut noroc să redescopăr această carte într-un moment când aveam nevoie să mă
desprind, până la un punct, de fosta elevă și să devin noua profesoară și, dacă ar fi să o recomand
acum, aș recomanda-o mai degrabă profesorilor.

Poate și din acest considerent m-a impresionat ce scria Paul Cernat în prefața cărții :
“…Nu-mi fac însă griji: cărțile au suflet și vor fi parcurse, azi ca și ieri, cu aceeași
curiozitate si plăcere. Ele își delectează cititorii si, delectându-i, îi învață să se apropie de
literatură și de umanitate, să devină oameni întregi și, dacă se poate, mai buni. Credeți că e
puțin?”
M-am trezit din visare când Alexandra a strigat dintre rafturi: “Doamna profesoară, am
găsit cartea. Pot s-o iau s-o citesc?”.
Pentru o oră, această “scriere măiastră” ne-a făcut să uităm de internet și să ne adâncim în
discuții și povești care ne-au adus mai aproape unii de ceilalți. Mi-am dat seama că de atunci au
trecut mulți ani și mă bucur că mi-am urmat harul si mi-am ales această profesie care mi-a oferit
privilegiul să nu evadez niciodată din lumea copilăriei de ieri și de azi și să-mi trăiesc cu nesaț
fericirea, an de an, în ritmuri muzicale, de la Cântece de leagăn la Gaudeamus Igitur.

Acest mesaj l-am scris și îl transmit colegilor mei, educatori, învățători, profesori, celor
care își dăruiesc părticele de minte și de suflet în fiecare zi, idealiștilor, dar și celor pragmatici,
împreună cu sentimentele mele profunde de recunoștință și admirație.

 

Leave a Reply