COSTEL

Mi s-a întâmplat mai demult un lucru foarte delicat legat de educație. Atunci am înțeles ceva ciudat și paradoxal: educația are strânsă legătură cu afecțiunea.

Eram prin anii ’90. Actor fiind, am fost cooptat într-un proiect care mi s-a părut foarte interesant la acea dată, un proiect numit destul de pompos pentru acea vreme: „Educația copiilor prin teatru”. Nu prea mă prindeam eu despre ce și cât poate ajuta teatrul în educarea copiilor, dar m-am aruncat în aventura asta, cu atât mai mult cu cât acest proiect era inițiat de un grup de britanici și asta, îmi părea mie, că certifică garanția unui lucru de calitate.

Acțiunea urma să aibă loc într-o comună din județul Iași, la un orfelinat. Grupul de britanici era constituit din vreo 7 persoane, pline de ifose,care ca formare profesională nu prea aveau legătură cu tema pentru care veniseră tocmai în fundul Europei: unul era regizor de teatru, altul era fotograf, altcineva era desenator, alta era cu vagi cunoștințe de mișcare corporală, mai era un actor, un muzician neînțeles și doar o persoană care avea legătură directă cu proiectul, o doamnă mai trecută, învățătoare la o școală din Anglia.

De fapt, ca s-o zic pe bune, grupul lor era de fapt o adunătură de mercenari plătiți de un sponsor pentru că la ei în țară erau „destul” de șomeri și au inventat această struțo-cămilă cu care mai ieșeau și ei din foame. Alături de ei eram și trei români (2 actori și un tălmaci) care visau la „o minunăție” de proiect româno-britanic.

N-o lungesc mult. Două săptămâni am lucrat în sediul școlii din comună cu un grup de orfani „atent” selecționați.

Proiectul a constat efectiv în punerea în scenă a unui soi de basm, inventat ad-hoc „Maria își caută casa”.

Un fel de Lizuca, sau Dorothy căutându-se pe sine, într-un hățiș de spații construite din hârtie, foarte multă hârtie, vopsele și scotch, meșterite de copii și de noi, „educaționalii”.

Partea rea era că acei copii trăiau ca într-o pușcărie: părinții (cine avea) nu-i prea vizitau, erau abuzați în toate felurile, erau neîngrijiți, îți dădeau impresia că sunt niște mici jivine cu comportament deviant, că universul lor a fost violat de niște „extratereștri” cărora le cereau bomboane, dulciuri, suc, ciorapi sau adidași. Și afecțiune.

Erau foarte tactili. În sensul că își alegeau din grupul nostru pe câte unul și se țineau scai de el, cu mâinile, toată ziua. Un astfel de „scai” am avut eu timp de două săptămâni. Costel.

Avea 13 ani, dar era înalt, bine făcut, părea mult mai mare și maturizat înainte de vreme. Vocea era îngroșată, cred că fuma când avea ce. Aducea cu mine când eram de vârsta lui.

Două săptămâni am socializat cu el, am relaționat, am lucrat cot la cot pentru proiect. Încet-încet am început să înțeleg  natura simpatiei sale pentru mine: dorea să-i fiu tată. Îmi spunea pe ascuns „că să-l iau de acolo, că e rău acolo”, „unde?”, „păi, ia-mă cu tine unde te duci”.

Cu vreo trei zile înainte de final nu prea mai vorbea cu mine, refuza ciocolata pe care i-o luam de la chioșc, era tot mai ursuz.

Cu o zi înainte de final Costel a dispărut. A fost căutat toată ziua până seara târziu de grupul nostru, de responsabilii de la orfelinat, de poliție… ioc. Costel intrase în pământ. Căutat cu jaful de Land Rover prin toate bălăriile, la râu – să nu se fi înecat, prin păpușoi, pe dealuri, prin șuri…

Până la urmă cineva deștept și-a amintit că băiatul avea o mătușă într-un sat vecin și l-au căutat și acolo. Era ascuns în podul cu fân.

L-am întrebat de ce-a făcut asta. Nu mi-a răspuns. L-am îmbrățișat la piept, dar s-a desfăcut rece și distant. Mi-a întors spatele.

În ziua despărțirii mă uitam pe geamul mașinii la orfanii pe care îi „educasem”. Erau doar câțiva, apatici și cu greu făceau în lehamite cu mâna în urma noastră. Costel nu era printre ei.