|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

O soluție. Singura

Era negruț tot, pe dinafară – buclele ciufulite care se chinuiau să devină plete, dar mai aveau până acolo, căutătura încruntată, sprâncenele îmbinate a încrâncenare, tricoul – ca și pe dinăuntru – cu furii și rebeliuni și trădări universale. Mă rog, ca toți băiețeii de 13 ani.

– La ce îmi trebuie mie să învăț chimie și fizică?

Deși rostită cu voce joasă, întrebarea reverberă între blocuri, cu un soi de ecou al energiilor încătușate.

– Ca să înțelegi cum funcționezi și cum funcționează lumea, am răspuns, cu apăsarea convingerii, căci asta gândeam cu adevărat, dar și cu o umbră de zâmbet, căci chimia rămăsese și pentru mine, toată școala, o chestie ternă și neplăcută. Da, dar fizica…

Îi datorez profesorului de fizică din liceu modul în care gândesc azi. Problemele pe care ni le dădea nu presupuneau un răspuns cu cifre. Ele erau formulate cu înfiorătoarea dilemă: “Daca da, de ce da, dacă nu, de ce nu?” Pentru copilele de liceu care eram, aspirante la perfecțiune, exactitate și corectitudine, faptul că lucrurile puteau sta așa sau altminterea și că noi eram chemate să decidem cum anume era răvășitor . (Vorbim de începutul anilor ’70 în România comunistă).

Am învățat de la profesoara de matematică noțiunea de eleganță a demonstrației. Știți cum este să iei 9  doar pentru că  rezolvarea pe care ai adoptat-o la Olimpiadă nu a fost suficient de elegantă? Am plâns cu spume vreo două zile, dar am înțeles că are importanță și cum rezolvi lucrurile, nu numai s-o faci.  (Mărturisire: rezolv și acum probleme de geometrie, din plăcere.n)

Am învățat de la profesoara de română că dincolo de plăcerea lecturii există plăcerea analizei, că “ce a vrut să spună poetul?” poate fi o întrebare foarte fertilă, pentru că nu are niciodată răspuns unic.

Profesoarele de limbi străine mi-au dat instrumente cu care pot înmulți lumea cu numărul de limbi cunoscute. Și instrumente cu care azi îmi câștig pâinea și brioșele.

Toată geografia – pe care altfel am detestat-o în școală –  a răbufnit  când am început să călătoresc de-a curmezișul lumii și m-a ajutat să văd cu adevărat lucrurile de sub ochii mei.

Și tot așa, pentru fiecare materie și îndeletnicire studiata în școală.

Pe scurt, sunt, în mare măsură, produsul educației primite.  Și tocmai de aceea mă înfior când aud critici aspre și nemulțimiri monumentale despre “tineretul de azi”.

Tineretul de azi este rodul educației pe care noi i-am dat-o, a crescut în mediul pe care noi l-am creat și a luat modelele pe care noi i le-am oferit – pe noi, adică. Atât am știut, atât am putut și/sau atât am vrut. Și dacă nu ne place ce vedem, este pentru că privim caricatura idealurilor noastre care se dovedesc, iată, inadecvate.

Am lucrat mult cu elevii de liceu, mai ales în ultimii ani. Mă bucură energia lor și, dincolo de cinismul afișat, ideliasmul lor. Dar nu mă pot  opri să înregistrez, la fiecare astfel de întâlnire, lipsa de încredere în propriile puteri (ca și în puterile celor de lângă ei), sentimentul că totul este jucat dinainte și că ei – ca indivizi luați în parte, dar și ca grup social – nu contează.  Mulți sunt “copii buni” și “elevi silitori”, dar nu au instrumentele care să îi ajute să interpreteze și să navigheze lumea în care trăiesc. Știu, poate, fizică și chimie, dar – ca și fiul meu, la vremea lui – nu știu la ce le folosește. Au știință, dar nu cunoaștere. Și atunci se desprind de școală ca de ceva nefolositor, necesar, poate, doar ca rit de trecere.

Îmi plac vacanțele târzii, de septembrie.  Veneam într-o astfel de zi de la plajă, cu nisip pe talpi și cu sarea pe piele când m-am întâlnit cu un grup de școlărițe, cu funde mari în păr și uriașe buchete de crizanteme. Era 15 septembrie și începea  școala. Mi s-a strâns inima și m-a cuprins panica: am întârziat! Sunt câțiva ani de la această întâmplare și încă nu am găsit răspuns la o întrebare: ce ni se face noua în școală dacă, la zeci de ani după, încă simțim trauma “primei zile de școală”?

Visez la un timp în care elevii români să merga la școală de drag. În care să creadă ceea ce li se spune – că învață pentru ei, nu pentru note. În care să iasă, la capătul a zece, doisprezece sau cincisprezece ani de școală, cu gândire critică, cu un sistem de valori morale clare și cu abilitatea de a mânui instrumentele de cules informația. Capabili nu să găsească o slujbă, ci să creeze valoare, să creeze ei înșiși progres și să își inventeze propriile profesii.

Cred, ca și Malcom Forbes, că rolul educației este acela de a înlocui o minte goală cu o minte deschisă. Și am convingerea că  vom reuși să progresăm numai în măsura în care vom reuși să furnizăm un sistem educațional care să răspundă nevoilor copiilor, nu nevoilor noastre. Așa cum cred că educația este singura noastră strategie de succes pe termen lung. Singura.

Leave a Reply