|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Să fii „o grădină de om”

Într-una dintre multele şi excitantele întâlniri cu liceeni – cărora mă dedau nesmintit de câţiva ani încoace – am fost brusc mitraliat cu o întrebare ultimativă : „Ce e cultura?”

Slavă Domnului că n-am rămas interzis mai mult de câteva secunde şi am răspuns cu foc direct: „Ceea ce îmblânzeşte şi domesticeşte, oarecum, fiara din om”. L-am evocat numaidecât în context pe sălbaticul Caliban din Furtuna lui Shakespeare, cel care, când vine vorba să-l nimicească pe magul Prospero, atotputernicul şi atoateştiutorul care-l ţinea captiv, exclamă-n delir, cu ură spumegândă: „Stăpâne, luaţi-i cărţile! Acolo, între pagini, e puterea lui!”

Comparaţia între cultivarea pământului şi cultura minţii şi a sufletului e veche de când alfabetul. Şi chiar e un joc plăcut să imaginezi asocieri între însămânţat, plivit, udat, recoltat, arat, secerat, răsădit, copilit, stropit, altoit etc. – pe de o parte, şi educaţia (estetică, religioasă, filosofică, istorică, financiară, gastronomică, ştiinţifică etc.) – de cealaltă. Pe scurt, să ajungi o grădină de om. Altfel spus, să stea lumea lângă tine ca într-un colţ de rai.

Ca să fii om întreg (nu mai zic de ceea ce înseamnă a fi „un om şi jumătate”), fiinţă armonioasă şi suflet frumos (acea „schöne Seele” din idealismul romantic) trebuie să cultivi nu disjuncţia, ci conjuncţia, complementaritatea antinomiilor, concordia contrariilor. Să cunoşti deopotrivă legile naturii şi tainele culturii, să-ţi menţii prospeţimea trupească şi deschiderea metafizică, trăinicia anatomică, puritatea sufletească, acuitatea senzorială, nobleţea morală şi ascuţimea minţii. Şi să păstrezi necontenit măsura în toate.

Nu degeaba vegheau pe frontonul de la Delphi, ca îndemnuri esenţiale, tocmai „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi „Nimic prea mult”. (Cel din urmă are o variantă ghiduşă, dar nu mai puţin adevărată, în Pateric: „Tot ce e prea mult vine de la draci”).

Într-o vreme a destrămării, dezrădăcinării şi dezumanizării, aşa cum trăim noi acum – o vreme în care absolut nu mai e decât relativul – devine nu doar esenţial, ci de-a dreptul vital echilibrul fiinţei între antinomii. Or, ca să-ţi menţii rădăcinile şi miezul fiinţei, ca să ai o justă poziţionare faţă de tine, de lume, de Dumnezeu, trebuie să ştii să simţi, adică să infuzezi cerebralitate în senzitivitate şi, reciproc, să-ţi sensibilizezi raţionalitatea. Cum spunea sufismul odinioară, mintea fără suflet e ca flacăra lumânării fără cămaşa (suportul) de ceară.

Sufletul frumos al „omului duminical” ştie să asculte cu egală înfiorare glasul păsărilor, foşnetul pădurii, vuietul mării şi furtunile pe culmi precum o simfonie de Beethoven, o Fugă sau o Cantată de Bach. Ştie cum să privească un amurg tocmai pentru că ştie să preţuiască un tablou de Rembrandt sau Vermeer. Ştie cum să se lase legănat, narcotizat şi vindecat de arome, culori, gusturi, gesturi şi miresme tocmai fiindcă s-a deprins cu parabolele biblice şi dialogurile socratice, cu armoniile clasicităţii, rigorile medievale, libertăţile rinascimentale, exploziile impresionismului, arderile expresionismului şi convulsiile existenţialismului.

Sigur, până să le dobândeşti pe toate acestea trebuie să cam treacă o viaţă de om.

Dar nu disperaţi şi nu vă descurajaţi: esenţial e să vrei să fii pe drum. Rămâne sfântă vorba : „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”.

Leave a Reply