Ai grijă să scrii frumos

Bunicii și părinții mei aveau o caligrafie minunată. Eram mereu impresionat de imaginea de ordine și frumos a paginii pe care bunicul o adăuga, zilnic, textului de memorii. Așa că „ai grijă să scrii frumos!” mi se spunea adesea în clasele primare.

Mai târziu, în gimnaziu, profesorul de matematică și fizică, Ghenov, ne-a minunat prin scrisul său de tipar impecabil. Atât eu, cât și fratele meu, am reușit să-l imităm, dobândind un scris „ingineresc” folositor, mai ales lui.

Caietele din liceu și notițele din facultate îmi amintesc adesea de un scris ordonat și citeț. De altfel, cred cu tărie că un scris curat denotă un caracter curat și o aplecare spre frumos și spre bunătate sufletească.

Din păcate, de ani buni, micul monstru cu ecran colorat, calculatorul adică, a devenit responsabilul pierderii calității semnelor și rândurilor așternute pe hârtie. Totuși, de câte ori scriu un text de al cărui conținut mă simt reprezentat (ca acum, de exemplu), îl schițez mai întâi cu stiloul. Asta ajută și forma finală: editarea cu tânărul prieten laptop adaugă sau corectează în text.

În încheiere, o povestioară cu valoare istorică poate. La începutul anilor 80, Oana, ca proaspătă elevă, stângace și adusă la școală la șase ani, avea chinuitoare dificultăți ortografice. Cum între colegi, cercetători la INCREST, adesea discutam despre copiii noștri, Zoia (Ceaușescu) ne-a povestit cum tatăl ei era extrem de pretențios cu caligrafia copiilor și la un moment dat, nemulțumit de tema fiicei, i-a rupt pagina respectivă. Un plânset disperat a urmat. Nu pentru că scrisul nu putea fi refăcut, ci pentru că pe cealaltă față, cu roșu, era semnătura învățătoarei. Așa că, după rescrierea textului, tatăl, cu foaia ruptă și cu cea refăcută pe geamul ferestrei, a plastografiat semnătura „tovarășei învățătoare”. Suntem cu toții oameni, totuși!