|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Lasă mâna să scrie

Nu-mi amintesc când și ce am scris prima dată în viață. Dar știu că la cinci ani eram jurnalist. Împreună cu ai mei colegi de grădiniță aveam revista Trăznetul. Era mai mult un manifest de o pagină. Însă revista Trăznetul a fost titrată în ‘92 în  Cotidianul, primul articol în care apăream vreodată, împreuna deci cu colegii  de la Centrul de zi pentru copii cu dizabilități.

Următoarea amintire despre scris era cu urecheli. Scriam urât. Tare urât.  Tata mă urechea. Profa de biologie imi spunea că scriu hieroglife… Numai belele îmi aducea scrisul… dar el cică face bine…

În clasa a opta, la final, mi-am primit o palmă de la fata pe care  o plăceam, după ce i-am compus în oracol un catren nevinovat. La vremea aia eram fascinat de glume proaste cu temă rurală, inspirat de vacantele de la bunici…  Catrenul a sunat așa:  Când cu vaca trec prin gârla / Văd în apă ochii ei / Și mi-aduc aminte dragă / Cum plângeam după ai tăi… Doar că fata a facut greșit analogia despre care puteți bănui… Și așa că asta a fos cam singura încercare lirică, eșuată.

Ei bine, am luat scrisul în serios când am intrat în liceu. Atunci când am scris primele scenarii de film. În clasa a noua scriam mult, aproape zilnic. Bine, prost, scriam. Nu îmi puneam problema limitărilor financiare în primele producții filmice, scriam orice, oricât, creativitatea zbura liberă. Până acolo încât am avut o revelație, mulți ani mai târziu. Eram deja în facultate când mi-am revăzut cele patru scurtmetraje din facultate. Și am rămas puțin șocat. Deși erau fie comedii, mici drame, ele la baza aveau un personaj care e singur… Și mi-am dat seama că ăla eram eu… Deși haios, înconjurat de mulți. Gustând din focul primelor relații, ma simțeam singur… Iar revelația a sunat așa: există în noi un loc ascuns – pe care eu l-am numit “fundul puțului sufletului nostru” – în care rezidă acele lucruri de care nu vrem să fim conștienți dar care ies la iveală atunci când creâm ceva, orice. Atunci când scriem, ne cunoaștem mai adânc. Mai ales pe partea aia pe care o ținem ascunsă.

Mi-am confirmat că scrisul face tare bine atunci când am început să colaborz cu o fundație care susținea educația tinerilor din orfelinate. În fiecare lună ei aveau de scris un raport despre ei înșiși. Așa cum își vedeau evoluția personală. La început scriau doar câteva rânduri, de fofileală, pentru că era condiția esențială bursei. Mai apoi, după câteva luni umpleau foile, când și-au dat seama ce mare comoară e scrisul și ce revelații despre sine aduce. Scrisul dă curaj să ne deschidem, să spunem lucruri despre noi, pe care poate nu am avea curajul să le rostim.

Cu toate astea, pe măsură ce anii au trecut, m-am levenit. Îmi vine foarte greu să îmi scriu singur filmele lungi. Când văd foaia albă am o panică. Apelez la scenarista care mă suportă temeinic. Mult mai simplu imi este să rescriu. Să construiesc pe ceva deja scris. Moment la care scenarista mă urăște. Îmi dau seama că la mijloc e defapt doar lene. Undeva s-a rupt obisnuința scrierii, exercițiul. Îl simt ca un alt handicap.

Scrisul e deopotrivă terapeutic și expansiv. Am aflat asta după ce am divorțat. Multe sinapse îmi erau închise. Eram opusul lucidului. Încuiat, mat, fără cale. Și atunci am scris… Despre mine… Despre ce am trăit, Despre frici, credințe personale. Am scris turbat, continuu, ca o unică salvare spre a scoate capul la suprafață. Și a ajutat pe măsură! Am văzut mai limpede “harta mentală”, a fost o minune. Scrisul face bine!

La un moment dat aveam primul blog românesc de filmmaking. Am văzut că nu era nici o resursă autohtonă pentru pasionații de film, așa că l-am creat eu pe primul. Împărtașeam ceea ce știam sau aflam, traduceam unele lucruri etc. Pe de o parte era fain sp văd că prin scris bucuram alți oameni cu pasiunea mea. Și că scrisul tematic formează o comunitate. Pe de altă parte, erau foarte mulți care mă întrebau despre scenaristică, cum să se apuce. Mi-am dat seama că se cramponau în căutarea tehnicii de redactare, datorită unui impas creativ defapt. Unicul sfat pe care îl dădeam era, “Lasă-ți mâna să scrie!”.  Cred foarte tare în asta! Scrisul în primă fază, nu trebuie îngrădit de nimic! Trebuie să îl lași să curgă, mintea curge prin scris. Apoi evident că se poate modela, structura. etc.

Scrisul face bine. În cărți, în jurnale, în sms-uri de drag, in poezii si cântece, în mailuri prietenoase. Scrisul face bine când nu este castrat cu formulări reci, prea de curtoazie ca în mail-urile moderne frigide.

Leave a Reply