|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Mare, colţuros, aplecat la dreapta

Ultima dată am scris chiar ieri, o cartolină pentru fetiţa mea, pe care ea va şti să o citească mult mai târziu. Deocamdată, are doar patru ani şi ieri a terminat grupa mică. De asta i-am scris. Ca să ştie că mama ei şi cu mine suntem mândri de ea şi o iubim.

Altfel, în afara notiţelor rapide din agendă (eu mă încăpăţânez să păstrez o agendă adevărată, cu file şi coperte de piele), vizitez scrisul de mână din ce în ce mai rar. Scriu mult, scriu articole, proiecte de emisiuni, grile de întrebări, prezentări de evenimente, acest text… QWERTY. Tastatura, butonul Backspace, aliniamentul şi fontul Garamond 12 sunt prietenii mei.

Trebuie să fie ceva cu adevărat special ca să scriu de mână, dar, când o fac, e cu infinită plăcere. În plus, admir oamenii care scriu frumos. Nu cred, neapărat sau automat, că scrisul oglindeşte sufletul, dar îmi place să văd corespondenţe între felul în care se aşază literele desenate de un stilou şi cum se aşază un personaj în matca personalităţii sale. Eu… nu pot spune că scriu urât. Scriu inconstant. Când drept, când aplecat spre dreapta, când ascuţit şi vegetal, când bombat şi fără desprindere. Contează şi cu ce: peniţă, pix, creion. Depinde unde: birou, genunchi, perete. Nu mi-aduc aminte, însă, cum a început relaţia mea cu scrisul. La caietul de caligrafie ştiu că nu am trecut printre primii, ceea ce înseamnă că nu am fost un izvor de litere obediente, de f-uri, g-uri şi t-uri care să respecte liniile şi convenţiile. Părinţii mei scriu cum nu se poate mai diferit. Mama, citeţ până la transparenţă, rotund, elegant, feminin, puţin baroc. Un scris perfect de învăţătoare, dacă nu şi-ar permite câteva licenţe în felul în care încoronează sau prelungeşte majusculele. Tata scrie ascuţit, apăsat, mare, întins pe hârtie şi, câteodată, greu de desluşit chiar şi de el însuşi. Are o semnătură de ministru sau de star cinema şi un autograf de la el înghiţea jumătate de pagină. Eu semăn cu el şi i-am împrumutat felul spectaculos de a iscăli.

Nu mi-aduc aminte nici dacă am învăţat greu. Înclin să cred că nu. M-a interesat întotdeauna nu să scriu frumos, ci să scriu… frumos. Apoi interesant. Iar azi, recunosc, cel mai mult îmi doresc să scriu cu sens, căci dacă frumosul se poate exersa, precum stilul, dacă a fi interesant se poate mima (din nou, precum stilul), sensul şi încărcătura sunt cele care diferenţiază un text de un mănunchi de litere ordonate.

Am spus de mai multe ori, deja, că nu mai ţin minte cutare sau cutare lucru. Mi-e clară, însă, o imagine a mea de-a lungul acestui parcurs al semnelor pe foaie, fie că sunt conturate cu pixul sau activate de butoane: dacă mă uit la grafie, pot transmite semnale confuze. Conţinutul, însă, îmi doresc să reflecte felul în care am învăţat să scriu. Clar, argumentat, propriu. Ultimul atribut e unul la care ţin foarte mult – a scrie din capul tău. A pune în libertate şi în discuţie idei cu o concentraţie majoritară de originalitate. Asta încerc întotdeauna. Consider că se întâmplă atunci când, în interiorul tău, ai adunat suficient de mult din ce au scris alţii. Cred că scriem bine atunci când ne umplem cu ce au scris alţii, ca o plajă cotropită de valuri. Ce vor lăsa atunci când se vor retrage se va amesteca, sigur, cu alte ape, iar nisipul colorat, granulat, texturat în miriade de fărâme e ceea scrisul altora a făcut din noi. Cine ne-a învăţat ce şi cum să citim ne-a învăţat, programat(ic) sau nu, să şi scriem. Nu grafeme, ci idei.

Leave a Reply