Cel mai lung drum…

După diverse campanii pentru citit, în ordinea firească a lucrurilor era normal să apară și una pentru scris, căci așa vine cronologic și la școală. (Plus că e absolut necesar, ca să nu punem degetul cu un strop de cerneală, în loc de un votat, deși… amprentele ți se iau în mai toate aeroporturile occidentale, temătoare de teroriști!)

Faptul că se cheamă campanie duce cu gândul la una de luptă, în încercarea de a regăsi o plăcere devenită aproape retro sau cum se spune mai nou: vintage. Fără niște texte mai mult sau mai puțin poetice, așternute pe hârtie, n-ar mai fi stat în picioare un scenariu extrem de romantic precum recentul „The Longest Ride”/„Cel mai lung drum” în care personajul lui Alan Alda se bizuie în a-și povesti viața pe scrisorile pe care vrea să le salveze, cu orice preț, dintr-un accident, care ar fi putut să-i fie fatal.

Scrisul poate face bine însă și în marile momente de cumpănă, când adesea fără să știi că ar putea fi sfatul unui psihanalist, ca să depășești astfel o depresie aproape inevitabilă, cauți alinare într-un jurnal, care, de obicei, nu e de lungă durată, dar suficient cât să-ți amintești și să consemnezi lucrurile pe care te temi că le-ai putea uita, ori pe care vrei să ți le rememorezi, ca să te duelezi cu soarta, care ți-a luat ireversibil pe cineva esențial.
Scrisul face bine și e util și atunci când notăm, cu creionul, pe spatele unei fotografii clasice, unde și când a fost făcută. Ori mai de demult, când existau pozele cu actori, când inventam o remarcă uneori malițioasă, pentru că nu aveam acces la vedetele veritabile, cele hollywoodiene.

Tot ca aide-memoire ar mai fi și dedicațiile pe cărțile primite de la rude sau prieteni, de toate generațiile, ignorând regula că doar dacă le-ai scris sau le-ai tradus îți e îngăduit să-ți treci numele pe ele. Dar câtă nostalgie nu stârnește o urare de Crăciun, de Paște ori de o aniversare! Uneori premonitorie!

Scrisul face bine și la subtitrările de la filme, ca să auzi glasul și intonația actorilor, ori supra-titrarea la spectacolele de operă sau de teatru, când limba îți e cu totul străină.

Și mai apoi ar fi ilustratele, pe care le cumpăram cu zecile, în vacanță (uneori ajungând la destinatar după întoarcerea noastră acasă), având mare grijă, ca nu cumva să fie același text, deși, cel mai adesea, cei cărora le erau adresate nu se știau între ei.
Scrisul face bine și când, pe întuneric, în sala de cinema (câteodată cu câte un pix cu lumină, spre indignarea celorlalți spectatori), încerci să ordonezi punctele de reper ale unei cronici, pe care dacă n-o finalizezi imediat, cu siguranță că nu vei mai descifra mare lucru din adnotările făcute în fugă, și cu ochii la ecran.
Mai nou, îngrijorătoare, dar cât de utile: sms-urile și mail-urile, pline de greșeli de frapă, fără diacritice și cu improvizații de transcriere cu un alfabet fonetic bizar, dar necesar!
Nu știu bine de ce ni s-a cerut și o transcriere olografă, ca la marile firme, unde, când cauți un job, head- hunterii te avertizează că orice scris de mână, trece pe la experții în ale grafologiei , ca să-l interpreteze, și orice ezitare sau curiozitate caligrafică te poate lăsa șomer!
La Shakespeare, se speculează că, având în vedere că unica mărturie certificată rămasă, ar fi testamentul, e limpede că nu el ar fi scris întreaga sa operă genială! Gura lumii slobodă, nici pământul n-o acoperă! Nici măcar cu sonetele și piesele sale nemuritoare!

Pentru autenticitate (fără semnătură electronică☺):
Irina-Margareta Nistor (cândva în 2015)

P.S. Fără a mai vorbi de caietele cu rețete culinare de familie, dovadă a faptului că există o modă și a punerii în pagină și a felului în care sunt desenate literele, tot mai indescifrabil, odată cu trecerea timpului, inclusiv de la un secol la altul…