|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Scrisul face bine – Scrisoare pentru Violeta

Am avut întotdeauna o mare admirație față de cei care pot scrie cu ușurință, cei cărora scrisul le este sau le devine prieten apropiat în momentele grele, sau dimpotrivă fericite, cei care sunt capabili să scrie „cu sufletul” și nu cu mintea ce e tentată să cosmetizeze tot ce devine greu de rostit…

În ceea ce mă privește, sunetele pianului mi-au fost mereu mai la îndemână. Recunosc. Atunci când am nevoie să mă întorc la mine, mă așez la pian. Cuvintele se transformă în sunete, sentimentele într-o înșiruire de acorduri disonante ce-și caută rezolvarea, gândurile în muzică ce se naște atunci, pe loc. E ciudat pentru că „instrumentul” cel mai des mânuit în profesia mea este tocmai CUVÂNTUL. Cuvântul scris și apoi rostit. Cuvântul încărcat de gânduri, de frământări, de întrebări, de sentimente… cuvântul autorului, însușit pe scenă de actor.

Era acum aproape douăzeci de ani. Proaspătă absolventă a Facultății de Teatru și Film, obținusem un rol important într-o producție engleză la Bristol OldVic, celebrul teatru unde Peter O’Toole fusese ani la rând cap de afiș ale unor mari spectacole. Am jucat respectivă stagiune, după care producția a organizat un turneu în Anglia și România. Așa am ajuns să jucăm și pe scena Teatrului Dramatic din Constanța. La aplauze, m-am trezit cu buchet frumos de flori fără să reușesc să zăresc chipul celei/celui care mi l-a dat. Nu era un buchet obișnuit de flori, ci se vedea că e unul aranjat și împachetat altfel decât cele dintr-o florărie. Iar înăuntru am descoperit o scrisoare. Era o tânără, în ultimul an de liceu, cea care îmi scria. Își dorea să fie actriță, că și mine, lumea teatrului o fascina și o atrăgea, însă în aceeași măsură îi era teamă, îi lipsea tocmai curajul de a lua decizia de a o porni pe acest drum. Mai mult, nimeni din jurul ei n-o încuraja să facă asta. Caută în mine un sprijin, cineva capabil să o sfătuiască, pentru că, scria ea, păream acea tânără încrezătoare care știe să aleagă drumul bun. Îmi lasă adresa ei rugându-mă să-i răspund. M-am trezit în față foii albe de hârtie, gândindu-mă ce să îi scriu. Ce sfat să îi dau eu care Nu cred în sfaturile date și urmate cu strășnicie? Cum să îi scriu unei persoane a cărei fragilitate și sensibilitate le intuisem nu în scrisoare, ci în acel buchet de flori atât de frumos aranjat? Am început să scriu, făcând un fel de dicteu a ceea ce simțeam atunci, și singura grijă a fost doar aceea de a fi sinceră până la capăt spunând ceea ce simt, ceea ce cred.

Au trecut mai bine de zece ani de la acel episod pe care, recunosc că l-am uitat. Devenisem între timp actriță a Teatrului Național din București, jucam mult, repetam. Și într-o zi primesc la intrarea actorilor o scrisoare. Numele expeditorului nu-mi spunea nimic.

Curioasă, am început s-o citesc. „Dragă Medeea, începea scrisoarea, eu sunt Violeta, cea care acum zece ani ți-a trimis o scrisoare pe scena teatrului din Constanța pitind-o timid într-un buchet de flori.

Aș vrea să îți spun povestea mea. După ce am primit răspunsul tău, ei bine, nu mi-am găsit curajul de a-mi urmă visul și a merge către facultatea de teatru. Am intrat însă la Facultatea de Psihologie, făcându-i fericiți pe ai mei. În anul următor am cunoscut un tânăr american, ne-am căsătorit și am plecat împreună în America, la Los Angeles, continuând acolo cursurile Facultății de Psihologie. Dar curând mi-am dat seama că nu sunt fericită, că ceva îmi lipsea, și acel ceva era tocmai visul pe care îl abandonasem din teamă, din lașitate. Numai că într-o zi, făcând ordine în lucrurile mele, am dat peste scrisoarea pe care tu mi-ai scris-o. Am recitit-o și am înțeles ce înseamnă să ai curajul asumării, că e important să îți urmezi visul chiar cu riscul de a eșua, dar păstrându-ți vie credința și bucuria luptei. Am înțeles atunci motivul nefericirii mele, și „înarmată” cu scrisoarea ta m-am înscris pentru concursul de admitere la o prestigioasa Școală de Teatru din Los Angeles. În timpul audiției am purtat acea scrisoare în buzunar. Am fost admisă și am început să studiez Teatrul. Viața mea s-a schimbat. De curând am câștigat castingul pentru rolul principal într-o producție americană. Nu ți-am mulțumit niciodata pentru rândurile pe care mi le-ai scris atunci, o fac acum, trimițându-ți o copie a acelei scrisori care a însemnat atât de mult pentru mine.”

Nu m-am considerat niciodată un bun exemplu în ale scrisului, nici nu am încercat să fac acest exercițiu în mod constant, pentru că nu cred în talentul meu „scriitoricesc”. Poate că mă înșel, poate că nu. Însă ceea ce știu cu siguranță este că atunci când ni se întâmplă să-l facem, cu sinceritate, cu onestitate, scrisul ne poate face bine nouă, poate face bine celor din jurul nostru. Este morala acestei povești a Violetei, pe care v-am istorisit-o cu sinceritatea dicteului propriilor gânduri și emoții dintr-o veche scrisoare…

Leave a Reply