|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Ce-am învățat în ultimul an

Timp de o lună, am parcurs 21 de orașe din România în cadrul turneului Manifest pentru Dialog cu spectacolul de teatru Antisocial. În fiecare oraș am moderat o discuție cu spectatorii din sală având drept temă soarta educației și, mai ales, relația dintre profesori și beneficiarii sistemului. A fost intens, pasional pe alocuri și trist prin altele, resemnat și revoltat pe deopotrivă. Am tras câteva concluzii. Am adâncit câteva întrebări.

 

Turneul a reușit să aducă în sala de spectacol trei categorii care se regăsesc și pe scenă: părinți, elevi și profesori, peste 2000 de persoane pe care le-am provocat la vorbă, le-am tras de limbă și le-a ascultat părerile. Ce mi-e foarte clar după reacțiile lor este că nu mai vorbiseră de mult, de cele mai multe ori niciodată în acestă formulă, că acționarii principali ai sistemului educativ din România nu stau la aceeași masă. Mi-a fost la fel de clară și frustrarea colectivă, supărarea elevilor pe un proces mecanic în care nu prea este vorba despre ei, presiunea pusă pe umerii părinților de a lua deciziile corecte pentru viitorul copiilor lor, tristețea profesorilor în căutarea demnității și respectului.

 

Ce m-a speriat cel mai tare sunt însă niște întrebări la care nu am aflat răspunsul: De la cine și ce învață profesorii? Unde și cum învață ei? Un lucru este cert, cu excepții notabile, profesorii nu sunt dispuși să învețe de la elevii lor. Feedback-ul și întrebările venite din clasă sunt prea puțin valorizate, fiind preferată conservarea autorității sacerdotale. Curiozitatea autentică sau din frondă, puterea tinerilor de a întreba De ce?, nu stau la baza unui proces de învățare autentic la care să participe toată lumea. Ceea ce denotă nu o criză a învățământului, curiculei sau programei, ci o criză a metodei pedagogice.

 

Discrepanța dintre metodele de predare din licee și metodele educative actuale folosite în training-uri de specializare sau ateliere interactive este izbitoare. Profesorii nu au acces la unelte eficiente de comunicare, evaluare, sondare, implicare a audienței sau moderare a discuțiilor. Contactul lor cu tehnicile din educația non-formală sau non-lineară este accidental, izolat și superficial. Accesul lor la bune practici este redus, atunci când există. Practic, profesorii nu au de unde învăța cum să fie profesori mai buni.

 

Avem de-a face un caz flagrant de dublu-standard. Cerem reformă în educație de la niște dascăli cărora nu le creăm condiții să învețe. Nu lăsăm profesorii să devină profesioniști, dar cerem de la ei performanțe și dedicare. Pe de altă parte, profesorul care-ți cere să înveți în condițiile în care el nu a mai învățat nimic nou în ultimul an, transformă sala de clasă într-un teatru absurd, în care autoritatea lui este una moștenită, nu dovedită, iar exersarea ei va suna teribil de fals.

 

Am învățat în ultimii ani că un trainer sau vorbitor trebuie să dovedească două lucruri pentru a fi respectat și ascultat: senioritate și legitimitate. În școli, catalogul și catedra o rezolvă pe prima. Legitimitatea și-o vor câștiga profesorii de abia în momentul în care școala redevine un spațiu unde toată lumea învață. De la toată lumea.

Leave a Reply