|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

De la „Prietena mea, cartea”, la împlinirea prin scris

Îmi amintesc de o compunere cu tema „Prietena mea, cartea” pe care a trebuit să o fac, la cererea învăţătoarei, undeva în timpul şcolii primare. Am scris aşa, la modul general, o pagină despre importanţa cărţilor din care aflam la acea vârstă lucruri interesante. Mult mai târziu aveam să realizez că aceste cărţi sunt, de fapt, un fel de scrisori trimise către noi de către oamenii din vechime sau din alte zone geografice.

Când eram la gimnaziu, la o oră de literatura română am auzit de apelul făcut de scriitorul Ion Heliade-Rădulescu acum mai bine de 150 de ani către tinerii săi confraţi: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”. Nu puteam înţelege cum şi mai ales de ce ar trebui invitat oricine să scrie orice. După mulţi ani aveam să aflu că era perioada când cultura română se descoperea, dacă nu chiar se făurea şi era nevoie, cu orice risc, de intelectualitate şi de opere.  Cu totul alta este situaţia acum când, graţie tehnologiei informaţiei, mult prea uşor se scrie: unii plagiază la greu, alţii înjură pe facebook – primii au şanse să ajungă miniştri, ceilalţi să îşi facă mii de prieteni, toţi de aceeaşi teapă cu el. Şi sunt mulţi.

Cât despre mine, eu am început să scriu prin adolescenţă, când am decis să ţin un jurnal. Departe de a fi unul metafizic, jurnalul din timpul liceului şi apoi a studenţiei mele este un martor că am trăit din plin acea perioadă a vieţii. Cine ştie, însă, dacă voi avea vreodată timpul să îl recitesc, să văd etapă cu etapă cum am ajuns adultul de azi…

Pentru mine, scrisul a devenit, treptat, un mod de viaţă. Şi de neînlocuit. Scrisul a venit în completarea cititului. Am citit şi citesc în continuare cărţi de istorie, de filozofie şi de drept. Citesc presă, sunt interesat de politică, de juridic, de social. Mă interesează cum gândesc oamenii, ce fac ei pentru societate, cum îi protejează statul, cum este schimbată lumea de către generaţiile ce se succed. Sunt fascinat de modul de viaţă occidental şi sunt mâhnit când constat că încă mai avem lucruri de îmbunătăţit, în special sub aspectul interrelaţionărilor dintre oameni. Dar sunt bucuros că trăiesc în România şi nu mă sfiesc să afirm asta ori de câte ori am ocazia. Nu mă limitez la a asista pasiv faţă de ceea ce se întâmplă în societate: prin interviurile pe care le dau în presa scrisă şi blogul pe care îl ţin de un deceniu (http://cristidanilet.wordpress.com) îmi exprim des în spaţiul public opiniile în legătură cu evenimentele socio-juridice care se petrec în ţara noastră. Mărturisesc că am o mare satisfacţie când văd postări întregi sau  frânturi din acestea cum sunt preluate pe alte site-uri, criticate, comentate. Înseamnă că am puterea de a provoca. Şi, chiar dacă uneori deranjez, consider că este mai importantă dezbaterea decât lipsa acesteia.

Scriind, am reuşit să îmi pun gândurile în ordine şi să am o mai mare grijă la argumente. Îmi amintesc că odată, după ce am postat un mesaj pe Facebook, o colegă m-a sunat şi mi-a spus că am fost prea acid, că acel mesaj îmi conturează o imagine negativă şi mi-a atras atenţia că, spre deosebire de ieşirile publice la televizor, acel mesa va rămâne scris şi va putea fi văzut de mulţi alţii, chiar şi mai târziu. Asta m-a făcut să realizez că, în ieşirile publice, trebuie să fiu extrem de atent pentru a nu  forma celorlalţi o impresie greşită şi că trebuie să fiu pe deplin responsabil de cele afirmate. Spre nedumerirea mea, foarte puţini colegi de ai mei, magistraţi, aleg să scrie. Evident, nu mă refer la cei care scriu în revistele de specialitate. Ci la adoptarea de poziţii publice în diverse ocazii, când deontologia le-o cere. Este drept, am unii colegi care scriu pe grupurile de pe internet, dar din păcate de prea multe ori acele discuţii sunt sub nivelul acceptabil. Scuza oficială ar fi că sunt ocupaţi; cineva mai extremist ar putea spune că nu au ce scrie; dar eu cred că multora le este frică să scrie – le e frică să fie subiect de dezbatere.

Scrisul m-a ajutat să fiu îngrijit în modul de redactare al hotătârilor judecătoreşti pe care le-am pronunţat. Eram un judecător destul de tânăr când am realizat că, neexistând reguli de redactare al deciziilor judiciare, acestea se scriu după cum doreşte fiecare sau după modelul – uneori total neindicat – al generaţiilor anterioare. Aşa s-a ajuns la hotărâri kilometrice pe care te chinui să le urmăreşti şi tot nu reuşeşti. Evident, astăzi toată lumea ştie că, de fapt, toată hotârârea se rezumă la un singur paragraf, aruncat undeva pe la sfârşitul documentului – asta, în cazul în care judecătorul nu a uitat de el… În fine, am încercat ca în hotărârile mele să nu narez, ci să justific. Mărturisesc, nu este deloc simplu. Dar aşa am ajuns să am hotărâri succinte, dar structurate pe secţiuni şi pline de esenţă. Mă gândesc tot timpul la cel care citeşte, căci lui îi este destinată hotărârea.

Scrisul m-a ajutat să fiu corect în exprimare. Mi-a plăcut gramatica în şcoală, dar în liceu nu am mai studiat-o. Atunci când am dat concursul de admitere la facultate, una dintre probe a fost cea de gramatică şi cred că, pentru cei care decis să urmeze Dreptul, stăpânirea regulilor gramaticale ar trebui să fie o condiţie sine qua non. Trebuie să recunosc că, între timp, am mai uitat unele din aceste reguli. Dar, prin comunicarea pe blog şi pe facebook, am beneficiat de observaţiile, apoi de sfaturile unor oameni de bine care mi-au atras atenţia atunci când exprimările nu erau corecte. Şi nu am nicio reticenţă de a recunoaşte că am greşit.

Prin intermediul scrisului mi-am desăvărşit cariera: aşa am realizat lucrarea de licenţă în ştiinţe juridice, în scris am susţinut testul din cadrul concursului de admitere în magistratură, tot astfel am întocmit lucrarea de disertaţie în master, primul meu articol publicat într-o revistă de specialitate, în scris am susţinut concursul de promovare în funcţie şi apoi am întocmit teza de doctorat. În prezent, nu trece un an în care să nu am publicată câte o lucrare de specialitate. Şi mă bucură că pot transmite şi altora, prin scris, analizele pe care le fac. Scrisul mi-a facilitat relaţia cu magistraţii din alte ţări şi, astăzi, particip la proiecte internaţionale  – cel mai important este alcătuirea, în scris, a unei lucrări unice pe mapamond, care reuneşte toate standardele celor trei „i”, cum i-am denumit: „Manual on Independence, Impartiality and Integrity of Justice: A Thematic Compilation of International Standards, Policies and Best Practices” disponibilă pe http://ceeliinstitute.org.  

Nu pot să nu închei cu menţionarea celui mai important proiect naţional al meu. Toate cunoştinţele mele de drept dobândite în patru ani de facultate, zece ani ca judecător de scaun şi alţi şapte ani lucrând în administraţie le-am sistematizat într-o lucrare adresată tinerilor – este vorba de manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie”, distribuit în mod gratuit către copii începând cu luna martie 2016 şi disponibil în format electronic la www.educatiejuridica.ro. Copiii găsesc aici, pe înţelesul lor, reguli pe care trebuie să le respecte în diverse împrejurări din viaţa lor. Şi tot graţie scrisului, eu şi alţi colegi de ai mei ne aflăm în dialog cu elevii de gimnaziu şi de liceu pe grupul de pe facebook „Educaţie juridică – grup de discuţii”. Încercăm astel să facem lumea mai bună prin intermediul copiilor de azi – adulţilor de mâine –  pe care îi învăţăm despre Adevăr,  Compasiune, Dreptate, Implicare, Libertate, Responsabilitate, Siguranţă.

Astăzi, comunicăm mult prin scris. Scrisul ne face să cunoaştem în permanenţă lucruri noi. Scrisul ne face, astfel, mai buni şi ajută ca societatea să progreseze. Scrisul ne face bine.

Am răspuns cu mare încântare invitaţiei de a participa la proiectul „Scrisul face bine”. Găsesc că este o idee interesantă să poţi scrie despre…scris. Iniţial mi-am spus că îmi va fi uşor să umplu două-trei pagini despre cât a fost şi este de important scrisul în viaţa mea. Aveam însă să realizez de la primele cuvinte că nu e chiar aşa. Pentru că am realizat că utilizez scrisul în diverse aspecte ale vieţii mele, în viaţa privată şi, mai ales, în carieră, şi pentru că am început să îmi pun întrebări precum: „Ce m-a determinat să scriu”, „De ce scriu?” sau „Pentru cine scriu?”.

Leave a Reply