Ioana Corduneanu: Școala de ie

Dat fiind că m-am dus la școală în silă, mai mult că să am de unde veni și de unde chiuli, nu mi-am imaginat, până acum câțiva ani, că am atât de multe de oferit altora: am învățat româncele să coasă ie. Din nou. Pare simplu, dar este un iceberg. Alții o numesc „educație identitară”.

Adevărat că școală îți dă o diplomă și, cu noroc, o meserie. Mai rar însă ea te învață cine ești și de ce ești pe lume. Nici o școală nu te învață despre rost, despre rânduială, despre cum să te simți împlinit. Mai nou, nici acasă nu se mai întâmplă asta. Mamele nu mai plămădesc. În loc să împletească păsări și colăcei de aluat ce se vor rumeni cuminți în cuptor, copiii modelează plastilină și mănâncă biscuiți din pungă. Digeră calorii când lor le e foame de povești. Pâinea cu soare, lună, stea și cruce – este ea destul de cool? Cine va desena corect formulă zahărului, va primi un 10 la chimie. Dar sarea din bucate? Dar alchimia din bucătărie? Câți corijenți?

„Mama-mpunge și eu trag” – tocmai despre asta vorbește. Despre toate aceste lucruri frumoase, gustoase, misterioase, bune pentru noi, pe care le-am primit din generație în generație. Ele ne fac fericiți, dar programa școlară le ignoră. Miile de probleme ne amărăsc; exercițiile ne acresc. Manualele ne scârbesc. Poftă de a învăța se stinge. Rămâne datoria.

Femei pe care acum le-am numi „analfabete” au adunat toată înțelepciunea lumii și au scris-o cu acul pe pânză, codificat. E vină noastră că n-o mai putem citi, n-o mai putem trăi; i-am întors spatele. Valori pe care încercăm să le redescoperim: echilibru, armonie, integrare, toleranță, regenerare, energie, măsură, bun simț, bun gust – toate s-au învățat la școala de acasă. Ordinea lumii și locul nostru în ea, formulă unei vieți împlinite, s-au păstrat în semnele cusute pe îi, în cele țesute pe catrințe, brâie și ștergare. Portul nostru despre asta vorbea: despre tine, despre cine ești tu.

În ciuda timpurilor, împotriva curentului, mii și mii de românce își cos acum o ie și poate astfel, își țes un nou destin. Nu mai tânjesc după haine străine, cu etichete, ci își fac singure veșminte de poveste. Ele și-au amintit cine sunt, din ce neam se trag, pe ce rădăcini înfloresc. Sunt însuflețite de o energie nouă, căci fac ceva frumos, cu mâinile lor. Au o nouă misiune, au ce lăsa moștenire și au început să își scrie sufletul, de mână, cu ac și ață neagră pe pânză albă.

Ce faci cu mâna ta păstrează amprenta ta și energia. Ce faci cu drag, face bine.

Iar semnele trezesc puterea din noi. Din nou.

Ioana Corduneanu