|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Caseta

În noaptea de dinaintea morții mamei lui, copilul, de numai patru ani și două luni, avu un vis tulbure, nemaivăzut. La limita somnului, rămase nemișcat și mai mult curios în bratele acestei nebuloase multiforme învăluitoare. Trupul se cutremură scurt, ceea ce îl făcu să deschidă ochii. Preaplinul gurii lăsase o urmă vizibilă și umedă pe salteaua din paie. Se ridică nedumerit și rămase în fund cu  spatele transpirat pe tăblia metalică a patului. Aerul puțin, mirosul înțepător al tinetei din celulă, țiuitul țânțarilor, îl făcură să se extragă lent din visul nedumeririi lui. Stătu nemișcat și cuminte cu ochii fixați pe fereastra celulei, în așteptarea razei de dimineață cu care aproape se împrietenise. Raza trecu luminoasă și caldă, se întinse câteva clipe pe fața copilului care închise un ochi, iar cu celălalt pe jumătate deschis, urmări lumina solară, care se prelinse pe gât, pe umăr iar, mai apoi, coborî tăcută pe spatele mamei lui care dormea încă, ghemuită la marginea patului. Lumina se făcu mică, tot mai mică, și se stinse pe unul din pereții plini de igrasie din stânga ușii metalice. Acum, își privea mama dormind și parcă îi părea rău că nu văzuse și ea spectacolul razei de soare, pe care mama lui o cunoscuse bine încă înainte de a veni aici și, așa cum îi povestise, afară era  mult mai mare și mai strălucitoare și se juca cu copiii cuminți de’a baba-oarba și de’a prinde-hoțu’, și aduna din casele oamenilor grijile și supărările pentru ca ei, oamenii, să rămână mereu veseli, să râdă și să se joace tot timpul.

Un țânțar dintre cei care sug sângele copiilor ce dorm neacoperiți, stătea arcuit și tăcut pe mâna mamei lui. Să nu o deranjeze, copilul flutură mâna pe deasupra și țânțarul se îndepărtă cu un sunet ascuțit.  Zbură zgomotos în zig-zag, se pierdu pentru câteva clipe, după  care reapăru și se aseză tăcut la pândă, deasupra patului. Copilul se încruntă. Se întoarse încet spre perete și rămase pe genunchi fixandu- l atent. Ridică mâna lui mică cu atenția unei feline, o opri o secundă deasupra țânțarului și izbi cu putere. Maică-sa tresări speriată, ridicându-și capul. Copilul, cu mâna lipită de perete, își privi atent mama preț de câteva secunde, până când aceasta oftă prelung și, schimbându-și poziția, își continuă somnul.

Copilul se reîntoarse și, cu capul pe-o parte, privea atent sub propria-i mână pe care o retrăgea acum cu prudență. Țânțarul cazu moale de-a lungul zidului. O bucurie necunoscută îi lumina fața micului vânător. Bucuria lui fu înlocuită de mirare când sub palmă, pe perete, decoperi o pată destul de mare de sânge. O privi cu atenție. Era o pată de un roșu aprins ca acela al macilor vara. Era  sângele mamei lui, strâns  în burta acestui țânțar fără suflet, sângele mamei lui care, neatentă, dormise descoperită. Cu grijă trase peste corpul slăbit și otrăvit de puterea somnului, pătura cea rece și grea. Se întoarse mirat la sângele mamei lui risipit în zugrăveala murdară a celulei și un sentiment nedeslușit îl cuprinse. Mai căută cu privirea pe podea, prin deschiderea dintre pat și perete, unde își revăzu victima chircită și în nemișcare. Se întinse liniștit în pat și adormi cu bucuria de ai fi făcut un bine mamei sale. Fu învăluit imediat de un vis plăcut, binefacător.

Ușa metalica se izbi zgomotos de perete. Mama copilului țipă scurt, sărind în picioare. Copilul avu o tresărire. Gardianul îi făcu femeii un gest scurt cu capul spre iesire. Știind despre ce este vorba, femeia ieși repede, hipnotizată. Ușa închisă cu violență și zăvoarele trase scurt și cu putere, deschiseră ochii copilului din celulă. Cu un gest automat își căută mama cu mâna dreapta și nu o găsi. Apucă să mai vadă pe sub ușă, în lumina gălbuie a culoarului, umbre pe care le bănui a fi ale mamei sale. Neconvins, întrebă șoptit:

-Mama?

-Nu aveam să o mai văd niciodată… – șopti bătrânul după care tuși tabacic și îndelung, sufocat de neputința plămânilor. Se liniști apoi. Se șterse cu dosul palmei tăcut și încet pe frunte apoi pe gât. Îsi aprinse o țigare din care trase îndelung și, într-un târziu, dădu drumul fumului care invadă camera ca o muzică simfonică.

În fața lui, așezat pe un scaun învechit și înalt, cu picioarele atârnând, un băiat cu părul roșu și ochi migdalați, îmbrăcat sărbătorește în costum maro cu vestă, cravată și pantofi negrii de lac, îl privea liniștit și interesat.

Bătrânul continuă pe același ton.

– A fost aruncată într-o groapă comună cred, sau… nu știu… așa cred, nu știu ….așa mi-au spus…

– Da’ de ce? – întrebă cu un gest matur și puțin teatral puștiul.

Bătrânul risipi un zâmbet, privi naivitatea copilului și răspunse:

– Nu știu.

Apoi, se ridică greoi, trecu pe lângă băiat, lăsând în urmă mirosul acid și tentacular al trecerii anilor, ajunse la bibliotecă, unde, cu o cheiță argintie pe care o ținea legată de veșnicul lui ceas de buzunar, descuie ușița unui dulăpior încastrat în pântecul acelui animal plin de cărți frumos ordonate și scoase o casetă îmbrăcată într-o catifea vișinie îmbătrânită și ruptă. Se întoarse și la fel de încet își potrivi cu metodă o a doua pereche de ochelari peste cei de pe nas, apăsă pe micul buton al casetei și capacul sări obosit. Cu atenția unui ceasornicar ce repară un lucru de preț, scoase cu grijă ceva fragil și inform ce împrăștia continuu un aproape invizibil praf alb. Copilul privi mai atent. Desprinsă parcă din zugrăveala unui perete, era o bucată cenușie și murdară cu o pată mai închisă spre mijloc.

– Ce-i asta, bunicule?

Bătrînul mai privi o dată bucata din propria-i mână de parcă și el o vedea pentru prima oară, apoi se întoarse spre copil și, cu ochii înecați, declamă mândru:

– E mama mea.

Leave a Reply