|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Avantaje pentru educația copiilor noștri

Fac parte din generația celor care abia spre 40 de ani a deprins exercițiul corect a ceea ce înseamnă încredere în sine, valorizare, știință a relațiilor. Am învățat destul de târziu să negociez, să mă vând corect din punct de vedere profesional, să mă protejez financiar de tot ceea ce viața îți aduce să te încerce.

Fac parte din generația celor care, la absolvirea liceului, eram doldora de informații abstracte, tobă de cunoștințe din multe domenii, ticsiți de diplome de olimpici și titluri care de care mai bombastice. Dar nu știam mai nimic despre viață, așa cum e ea de fapt – nu din cărți și dicționare, că pe atunci nu exista Internet – ci viața reală, cu eșecurile ei, cu temeri, cu angoase, cu capcane, cu căderi, cu constrângeri, cu alegeri, cu asumări autentice. Știam despre corpul meu mai mult din atlasul de anatomie, despre emoții și trăiri mai degrabă din tonele de cărți citite și din spectacolele de teatru și operă la care mergeam, despre relații mai mult din perspectiva unei morale pur tradiționale și a unor tabuuri mai răspicat sau mai tacit formulate.
Nu învățasem să mă apăr, să recunosc abuzul (mai ales cel emoțional, cel mai insidios și greu de demonstrat), să-mi cunosc potențialul, să încerc măcar să-mi definesc vocația, să am un plan de dezvoltare personală și profesională, să știu care îmi sunt atuurile și punctele slabe, să știu să iau decizii și să fac alegeri asumate, să negociez, să mă promovez, să fiu realistă și branșată la o cultură economică ”de bază și de bn simț” care să mă împiedice să cotizez conștient la CARITAS, FNI sau alte dezastre financiare naționale.

Problema e că, în comparație cu acest tablou valabil pentru primii ani post-revoluție, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult în esență. Cu oarecari modificări de formă (prea dese ca să aducă vreo schimbare consistentă, ci mai degrabă confuzie), fondul a rămas același – profund deficitar, ineficient, generator de incompetență în masă, bac-uri dezastruoase, apariția de ”fabrici de diplome” universitare fără acoperire, exod al creierelor, mii de șomeri pluri-absolvenți de facultăți, secretare și vânzători frustrați pentru că nu își găsesc un job pe măsura titlurilor post-universitare, un sistem paralel de învățământ creat de curentul meditațiilor (mai mult sau mai puțin necesare), un sistem privat încă slab performant, pentru că e doar un hibrid de forme importate ”de afară”, dar construite cu oameni tributari unor mentalități învechite și intoxicați de goana după bani, vanități și succes pe termen scurt.

Un tablou destul de descurajant, mai ales dacă ești părinte, angajator direct sau chiar doar simplu trăitor într-o țară care își periclitează viitorul prin sabotarea sistematică a educației. Ca părinte de doi copii școlari și jurnalist care promovează responsabilitatea socială și spiritul civic, cred că salvarea vine cu fiecare educator pasionat de profesia lui, cu fiecare părinte conștient că trebuie să fie un partener real în procesul de educație. Cred în ”omul care sfințește locul”, în dascălii cu vocație autentică ce fac performanță în cele mai ostile și paupere condiții de studiu, cred în cei care se încăpățânează să facă apostolat, cred în părinții care își responsabilizează de mici copiii, deprinzându-i să studieze și să evolueze fără ”proptele”, prin exemplul personal de ”self made man/woman” și mai puțin prin prisma atotputerniciei banului care, chipurile, ar cumpăra totul.

Un sistem educațional eficient ar trebui, cred eu, să imprime copiilor o atitudine corectă față de studiu, de muncă, de oameni, de viață. Ar trebui să le ofere repere corecte (nu etichete!) despre ceea ce sunt și, mai ales, despre ceea ce ar putea fi și deveni prin studiu autentic. Ar trebui să responsabilizeze copilul pentru îndatoririle de școlar, nu să transforme părinții în sclavi ai temelor cocoșătoare ca volum și inadecvate vârstei ori nivelului de abstractizare. Ar trebui să selecteze corect aptitudinile și competențele, astfel încât doar cei cu adevărat dotați să acceadă la nivele superioare de învățământ, iar restul să fie orientați către școli profesionale care să genereze în viitor furnizori de servicii de calitate în diverse domenii. Ar trebui să formeze mai puțin olimpici și mai mult elevi cu drag de școală, cu plăcere pentru studiu și dezvoltare personală, cu bucuria de a-și descoperi și pune în valoare potențialul, oricare ar fi acela.

Leave a Reply