|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Despre scris

Propoziția asta simplă, de abecedar – scrisul face bine – e mai adevărată decît multe adevăruri, e un fel de lege picată din cer. După părerea mea, printre miile și miile de doctorii care există pe lume, printre descîntece și leacuri băbești, printre tainele chirurgiei, ale chimiei și ale băilor de nămol, nu există vreo cale mai sigură pentru vindecarea rănilor, a tuturor rănilor, indiferent dacă ele sînt vechi sau noi. Cumva (nu știu cum, într-un chip miraculos), scrisul aduce și mîngîierea sufletului, și tihna gîndurilor, e drumul cel mai scurt către o libertate interioară absolută, care nu ține cont de regimurile politice, de fazele lunii sau de banii din portofel. Scrisul nu e o religie, ci, cred eu, e libertate unsă pe pîine, o libertate fără egal.

Pentru mine, marea bucurie a scrisului vine tocmai din puterea aproape magică a închipuirilor, din truda (și voluptatea) de-a construi o lume care e a ta și numai a ta. Firește, o asemenea lume are nevoie de o doză ridicată de verosimil, așa că poveștile sută la sută inventate trebuie să fie gardate de certitudini, să aibă în spate un fundal onest în rapot cu epoca, fiindcă numai astfel capătă și ele credibilitatea lor. Ca să ajung la asta, dar și ca să-mi fie foarte clar pe ce pămînt umblu și în ce ape mă scald, uneori am luat la puricat istoria, cu faptele ei mari și mici. Cum să spun, e ca și cum te-ai îngriji să cari piatra, nisipul și lemnul înainte să te apuci de ridicarea unei case, înainte de-a lucra la temelii.

Într-un roman, inventezi, practic, o lume, cu aerul, cu ființele, cu peisajele și cu toate mărunțișurile ei. Facerea unei lumi nu e lucru simplu, sper că se înțelege, te stoarce de energie și îți ia nemaipomenit de mult timp. Poveștile în sine, faptele, se petrec în interiorul acelei lumi în care tu ești un soi de stăpîn absolut, cel care dă viață din umbră nu numai personajelor, ci și norilor, muștelor, frigului și furtunilor de praf. În lumea aia, o spun cu mîna pe suflet, te simți grozav de bine, pentru că e numai și numai a ta, nu e lumea unor guverne tembele (cum în România vezi la nesfîrșit), a facturilor găsite în cutia poștală, a mitocăniilor și a șoferilor apucați de pandalii. A crea o astfel de lume doar pentru o nuvelă de zece-cincisprezece pagini parcă e o trudă prea mare, o muncă istovitoare de care te bucuri prea puțin. La un roman însă, îți petreci ani întregi în lumea ta, ai un fel de refugiu, de insulă, pe care poți fugi oricînd din cotidianul gri și nesărat.

Înainte de-a scrie o carte, nu-mi fac planuri minuțioase, plec de la o idee care mă ațîță, mă înfierbîntă, și las timpului și curgerii textului un rol important, mă las întrutotul pe mîna duhurilor și a bunului Dumnezeu. Cînd dai naștere unui personaj, cînd plămădești un om din carne și oase, cînd îi imprimi un caracter și niște trăsături, vrei să fie viu (să gîndească, să simtă, să miște) și, mai ales, să fie el însuși, nu să împrumute șabloane ori părerile altora, ca și cum ar fi o păpușă mecanică sau un manechin. Singurătatea e cu noi zi de zi, oricît ne-am minți sau ne-am face iluzii. Nu văd de ce în literatură lucrurile ar trebui să stea altfel, de ce personajele ar trebui scutite de una dintre pecețile firii omenești. Mai ales că, doar în singurătate, fără măști și farduri, avem șansa de-a fi cinstiți cu noi înșine. E unicul drum spre adevăruri, nu spre vanități și închipuiri.

Unul din marile mele regrete e faptul că nu pot scrie mai iute, că nu pot pune o poveste pe hîrtie dintr-o suflare, după care să lucrez pe text oricît ar fi nevoie. Dacă un singur cuvînt nu e în regulă, dacă o singură frază scîrțîie, mă blochez acolo mult și bine, pînă găsesc soluția salvatoare. Am o nevoie uriașă (prostească, poate, nu mi-e clar) de a fi mulțumit de fiecare propoziție, de a simți tot timpul pămînt sigur sub picioare. Unicul meu criteriu, am tot spus-o, e să-mi placă mie ce citesc, făcînd firește efortul de a citi propriile texte cu ochi cît mai străini, ca și cum aș avea în față proza altuia, a unui necunoscut.

Și mai e ceva. O convingere a mea că literatura e literatură numai dacă izbutește să ajungă la niște însușiri magice, dacă are tăria unei vrăji care te atrage în lumea cărții, a unei anumite cărți, răpindu-te o vreme din realitatea imediată. Or, cum în ziua de azi sîntem pur și simplu bombardați cu știri, cum internetul geme de-o mulțime de prostii, singura șansă a literaturii e de-a fi altfel, de-a nu se bizui doar pe fapte și intrigi, ci mai ales pe felul în care sînt spuse, pe atmosferă și detalii. Una peste alta, fraza are un rol cheie, fiindcă vrăjile nu sînt posibile fără incantații ori baghete făcătoare de minuni.

Scrisul, după mine, nu e un joc de echipă, ci o boală strict personală, necontagioasă, cu simptome diferite de la pacient la pacient. Cred că fiecare autor e dator să-şi urmărească obsesiile, ţintele, voluptăţile şi vocea. E cazul ca fiecare scriitor să stea cît mai tihnit în hainele lui.

Leave a Reply