|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Povestea mea

„Cel mai frumos lucru legat de educație este că nu ți-o poate lua nimeni”. B.B. King

Încă din ultima zi a primului an de scoală visam să fiu actriță. Atunci, doamna învățătoare Rada Letiția mi-a oferit ca premiu o carte de poezii cu următoarea dedicație: „Viitoarei actrițe” . Din acel moment a început să dospească în mine dorința de a deveni actriță, deși părea o utopie.

Țin minte și acum flaconul verde cu deodorant al bunicii, pe care mi-l imaginam microfon la pupitrul de știri aflat pe balconul apartamentului ei. Mă uitam la știri, căci emisiuni nu cred că erau, după care încercam să redau atitudinea, poziția corporală, textul și intonația prezentatoarei tv. Acesta a fost primul exercitiu complex de actorie pe care l-am făcut.

Mulți ani mai târziu, când am găsit curajul de a îmi recunoaște visul, s-a ivit oportunitatea de a mă înscrie atât în trupa de teatru „Arca” (a Cercului Militar Brașov), cât și la Școala Populară de Artă.

Ultimii doi ani de liceu s-au împărțit între pregătirea pentru bacalaureat și repetițiile de teatru.

Încercam să-mi înving timiditatea dată de neîncrederea faptului că o să reușesc, de teama că o să fiu subiect de râs pentru gura lumii și de faptul că părea un vis prea mare pentru o copilă fără background artistic.

Momentul absolvirii liceului m-a găsit înfrântă de părerea celorlalți și lipsită de curajul de a acționa împotriva așteptărilor lor, motiv pentru care m-am înscris la o facultate cu profil filologic, în Brașov.

Simțeam că mi-au fost legate la spate aripile. Până într-o zi când am decis că nu mai trebuie să plec urechea la ce spun ceilalți, pentru că nu ei o să rămână cu frustrarea că n-au făcut tot ce-au putut pentru a-și vedea visul cu ochii. Mi-am luat inima în dinți, mi-am retras dosarul de la facultatea de filologie și am început pregătirea pentru admiterea la Facultatea de Teatru, fiind convinsă că atunci când ceilalți vor înțelege că actoria nu este doar un moft pentru mine, vor conteni să mă mai descurajeze cu atâta nonșalanță. Apoi au început să se lege lucrurile, există și o vorbă: când știi ce vrei, universul începe să lucreze cu și pentru tine.

Îmi începeam ziua de cele mai multe ori la 05:30. Făceam parte din trupa de teatru de păpuși „Albinuțele” și umblam în lung și-n lat prin grădinițe. După 3-4 reprezentații pe zi, mergeam în unul dintre cele două hipermarket-uri existente la acea vreme, unde lucram ca promoter pentru a câștiga banii necesari pregătirii pentru actorie. Îmi făcusem pentru prima dată abonament la Biblioteca Județeană și rătăceam printre scheleții de lemn împovărați cu cărți până-mi făcea ceva cu ochiul. Apoi mergeam acasă și spărgeam timpanele alor mei, dar și pe cele ale vecinilor, cu exercițiile de dicție pe care le făceam cu sfințenie înainte să mă apuc efectiv de lucru. Poate că am exagerat puțin, căci în primele săptămâni de facultate, profesorul meu, Adrian Titieni, mă tachina spunandu-mi că vorbesc ca la Teleenciclopedia.

Simțeam că, în sfârșit, fac ceva, că viața mea a căpătat un sens. Visam să ajung la Universitatea Naționala de Artă Teatrală și Cinematografică, București, așa cum Irina lui Cehov visa să ajungă la Moscova.

Auzeam de la colegii mai mari care veneau să ne vadă la Școala Populară de Artă cum lucrează cu profesorii de la U.N.A.T.C și m-a impresionat un exercitiu pe care-l făcea Dem Rădulescu: îi invita pe studenți la plimbare pe străzile capitalei și le spunea să se gândească ce vârstă are omul care așteaptă în stația de autobus, unde merge, de unde vine, care sunt problemele cu care se confruntă, cine îl așteaptă acasă, care e poziția lui socială ș.a.m.d. Din acel moment, n-am mai avut liniște, mintea mea începuse să funcționeze altfel: ridica întrebări neștiute până atunci, crea povești în jurul oamenilor întâlniți întâmplător, înregistra gesturi, ticuri, expresii faciale și tonuri în vederea folosirii lor ulterior. Am înțeles că actoria este un mod specific de a gândi.

În primăvara dinaintea admiterii, aflasem de existența lui Stanislawski. “Viata mea în artă” devenise abecedarul meu în materie de actorie, ajutându-mă să realizez cât de important este să fii la curent cu ce se întâmplă în lume, în jurul tău, cu tine și cu ceilalți, să vezi filme, spectacole, expoziții, să citești cărti care să acopere cât mai multe domenii, să asculți diferite genuri muzicale, să înveți zilnic ceva nou, să faci mișcare, să-ți cunoști corpul, să cânți, să dansezi, să cunoști limbi străine, să călătorești, să studiezi, să experimentezi, să înțelegi, să fii deschis și curios!

Mi-am clădit viitorul plecând de la premisa aceasta și lucrurile n-au întârziat să apară!

Voiam să împărtășesc cu tot universul pasiunea mea nebună pentru actorie și să nu-mi scape nicio ramură a acestei meserii.

Drept urmare, am jucat în spectacole de teatru pentru copii, în spectacole de teatru de păpuși, în scurt metraje studențești, în reclame, în filme de lung metraj (unul dintre ele, „California Dreamin’”, fiind premiat la Cannes), în telenovele, seriale tv, seriale on-line, am fost M.C. în cadrul unor evenimente, trainer, am co-prezentat o emisiune de televiziune, am apărut în filme independente, am înregistrat un spectacol de teatru radiofonic, spot-uri radio, am participat la workshop-uri și ateliere, am făcut și un masterat pe actorie, am jucat teatru independent și, în ultimii ani, și teatru profesionist.

Chiar și acum, timpul meu se împarte între repetițiile pentru cele trei spectacole de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și Festivalul Național de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”, Alexandria, din a cărei echipă de organizare fac parte de opt ani.

Mi-am dorit mereu să am capacitatea de a schimba lucruri și destine, iar în calitate de trainer pare că am reușit să creez atmosfera la care tânjeam cât am fost pe băncile școlii și la care văd că visează și sutele de liceeni care vin an de an la Ideo Ideis.

În formularele lor de feedback găsesc mereu afirmații ca : „în cele patru zile de ateliere am învățat mai mult decât am învățat în toți anii de școală”, „La Ideo Ideis m-am descoperit pe mine”, „La Ideo nu vii doar ca să faci teatru. Vii să te dezvolți ca om”, „M-a ajutat să prind mai multă încredere în mine”, „Am învățat enorm de la ceilalți, mi-am îmbogățit capacitatea lucrului în echipă” , „Workshop-ul la care mergeam zilnic a fost o modalitate de autocunoaștere”, „Aici, toată lumea zâmbește”, „Nu vreau să mă întorc acasă, aici simt că sunt apreciat.”

Îmi doresc ca sistemul de învățământ să iasă de după cortina prăfuită în spatele căreia zace și să ofere tinerilor suportul de care au nevoie pentru a se deschide, pentru a evolua. Ei sunt pregătiți și dornici ca cineva să-i vadă, să fie preocupați de ei, de ce se întâmplă cu ei. Ei sunt capabili de respect și considerație, dar pentru asta trebuie să și primească ceva.

Oare de ce găsesc atâta bucurie, dăruire și sete de învățare în astfel de medii? Pentru că îi tratăm ca pe egalii noștri, pentru că reușim să vedem în fiecare partea lui bună și îl și facem conștient de asta. Pentru că înțelegem cât de importantă este dezvoltarea lor și dincolo de educația formală, prin mijloace alternative.

V-am spus la început povestea mea pentru că am ajuns să înțeleg că educația este un proces continuu care durează toată viața. Educația este o baghetă magică care te poate transforma din ceea ce ești, în ceea ce-ți dorești să devii. Văd în tinerii pe care îi întâlnesc la Ideo Ideis flacăra pe care o aveam și eu la vârsta lor. Văd însă și neîncrederea pe care o simțeam atunci. Și cred că cea mai importantă miză este să folosim bagheta magică și să îi învățăm să aibă încredere în ei.

Leave a Reply