|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Imitația binelui

Ești un millennial (membru al unei generații născut între anii 1984 și 2004) sau poate un iGen (parte din generația născută după 2004). Să presupunem că există un punct zero despre care nu știi foarte multe: revoluția din 1989. Te-ai născut în proximitatea ei, poate cu câțiva ani mai înainte, sau poate cu câțiva mai târziu. Și asta are relevanță. Te simți cetățean român la fel de mult pe cât te simți un cetățean al lumii. Asta poate pentru că noțiunile par diluate și confuze, sau poate pentru că nu îți plac definițiile, sau poate pentru că nu vrei să îți dai cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoști.

Oricum ar fi însă, din pricina unui cortex prefrontal și a expunerii repetate la reprezentări vizuale (ai crescut cu Cartoon Network, MTV, MCM etc.) poți să îți imaginezi cum arată lumea, chiar și fără să pășești în afara lumii tale. Din spatele ferestrelor, ea poate părea însă fără margini. Și într-adevăr nu are margini, dar se repetă. Pe cât e de rotundă, pe atât e de ciclică. Fie că faci parte dintr-o generație sau dintr-alta, poți, cu limitări mai puține sau mai multe, să proiectezi. Îți dorești. Și de acolo începe probabil dinamica schimbării: fie ea aducătoare de bune sau de rele.

De la fereastra ta, îți pare că toate lucrurile interesante se întâmplă întotdeauna în altă parte: oamenii descoperă și explorează lumea sub ceruri mai albastre, cu prieteni mai buni decât ai tăi, stivuind cărți mult mai rare și mai excepționale sub saltele, butonând gadget-uri mai performante și mai slim. Și dintr-un gând ca ăsta, poți fie să te faci mic, fie să te frustrezi. Adică să te macine. Și dacă ajunge să te macine suficient, să vorbești despre asta. Și vorbind, să îți găsești oamenii de care ai nevoie ca să fiți mai mulți la un loc.

Ai văzut multe filme cu adolescenți, știi deja cum e să fii tulburat sau revoltat sau neînțeles și te comporți ca atare (în funcție de cât de departe te situezi de punctul zero, adică de revoluție și de capitală, ai văzut asta mai mult în filme decât în realitate; adică cu cât ești mai bătrân și vii mai din provincie, cu atât vei fi văzut asta mai degrabă la televizor decât la școală sau la tine în cartier). Într-un fel, probabil și azi înveți comportamente din filmele anglosaxone: ce grimase să faci, ce ticuri să ai, cum să îți trăiești prima decepție din dragoste, pe ce muzică să fii melancolic, pe ce muzică să te simți cool, cum să te îmbraci, ce să îți lipești pe pereți, ce să îți desenezi pe ghiozdan. Și e normal, mimetismul e parte din felul în care învățăm să devenim.

La școală singura ta șansă e să fii autodidact. Ai învățat tot de unul singur ce înseamnă termenul ăsta. Citești lucruri de care nu ai nevoie, memorezi concepte care nu o să îți fie de folos niciodată, ești în competiție, fie că te inhibă, fie că te motivează. Vânezi note pentru că lumea spune că ele te validează. Sau poate nu faci nimic din toate astea. Oricum ar fi, nu simți că școala e gândită în vreun fel pentru tine. Și la un moment dat, înțelegi că nu e nimeni suficient de responsabil care să-și asume să-ți construiască viitorul. Chiar dacă poate părea că principala datorie a părinților e fix asta. Vii dintr-un timp în care oameni ca tine trebuie să își construiască propria poveste de coming of age (povestea devenirii). Te gândești la ce te doare, îți cauți frustrările și cumva ai putea să pornești de acolo. Oricum poți, oricum îți vine. O să fie relativ greu: puțini o să creadă că poți să faci ceva. Pentru ei, ești încă un copil: probabil iresponsabil, bănuit de teribilisme și rebeliune copiată, un adolescent haotic și deranjant, sau în cel mai rezonabil caz, naiv… candid.

Realitatea e că nu faci parte dintr-un sistem coerent care a gândit un plan de dezvoltare pentru tine; ești destul de singur și chiar dacă ai poate 15 ani, trebuie să știi asta, ca să îți faci tu rost de pe-acum de ce ai nevoie. Și dacă o să poți să o faci e foarte bine pentru tine, dar nu și suficient.

Dacă te-ai rezolvat pe tine asta nu înseamnă nimic. Cum ai crescut puțin și te-ai pus pe un drum, când în fine începi să te simți mai drept și mai cu direcție, chiar dacă e frustrant, poți să privești înapoi. Poate pentru că mimetismul din copilărie și adolescență ar trebui repus în funcțiune și la maturitate și ar trebui să înveți măcar să imiți binele, dacă te simți stingher și neexperimentat să îl faci de la sine. Lipsa de exercițiu a binelui poate să fie stânjenitoare când faci primii pași în sensul ăsta. Dar te obișnuiești repede și chiar poate să ajungă să îți placă. Încă devii, asta nu se termină nici la 18 ani și nici la 35.

Și ca să poți face ceva pentru cei din spatele tău, nu trebuie să te uiți mai înapoi de generația ta decât dacă te ajută. Dacă nu ai pe cine să imiți, atunci poți să improvizezi binele. Baby boomerii, adică părinții sau deja bunicii tăi (generația născută între 1946 și 1964), erau poate prea confuzi ca să facă ceva: ei sunt cei care au deschis ochii în lumea de după al doilea război mondial. Mai puțin aici și mai mult prin alte părți, au creat anii ’60. Generația X (mai mult sau mai puțin născută între 1965 și 1984) avea responsabilitatea să facă ceva pentru Y. Și au creat punctul zero. Generația Y (generația millennialilor, născuți 1984-2004) poate să facă mult nu doar pentru că pornește de la un refresh, ci și pentru că s-a născut sau măcar a crescut în libertate. Și atunci, dacă ajută să privești înapoi, nu mai vezi un mare vid între generații, ci poate doar o conversație pe care n-au avut-o niciodată: despre ce poate și despre ce nu poate face fiecare, despre educație, despre nevoi și despre proiecțiile de dincolo de ferestre, despre imitația binelui.

Și din punctul în care vidul închipuit nu o să mai existe, o să poți să privești înapoi și cu cinci ani și cu zece și o să poți să ajuți din mijlocul aceleiași generații. Și probabil că o să fie mai simplu, pentru că din interiorul timpului tău și atunci când începi de devreme, frica e mai mică, sensibilitatea la impostură e mai mare, cerințele față de cine vine din spate sunt mai realiste și mai valide pentru că diferențele de vârstă dintre voi nu sunt paralizante, pentru că nu ai așteptat 20 sau chiar 30 de ani până când să privești în urmă. La final de zi, ești doar un om tânăr care face ceva pentru alți tineri, rămânând prezent și conectat la cine sunt ei. E și parte din coming of age și din maturizarea ta prematură.

Singura datorie posibilă e de a te porni până nu îmbătrânești și până nu începe să îți fie frică și greu.

Leave a Reply