Ziua fără rugăciune

*personajele şi întâmplările din textul de mai jos sunt reale. Citatele, în schimb, de dragul formatului – sunt aproximative, căci timpul a trecut, iar mintea alege de obicei să-şi amintească ce-a înţeles ea. Dar esenţa e acolo.

Suntem în Piteşti, acum mai bine de 12 ani, şi bântuim pe holurile Colegiului Naţional I.C.Brătianu, mândria judeţului Argeş când vine vorba de educaţie. E puţin după fix, când zarva coridoarelor îşi pierde treptat din intensitate, cu fiecare uşă de clasă trântindu-se zgomotos în urma unui profesor cu catalogul la subraţ.

Nu mai ştiu cum e acum, dar când eram eu la liceu, dacă te-ai fi plimbat pe coridoare “după ce s-a sunat”, ai fi avut mari şanse să nimereşti în dreptul unei clase din care s-ar fi auzit, în loc de strigatul catalogului, un cor de cel puţin 25 de voci, într-un sincron perfect, care recita mecanic şi fără pic de bucurie în glas:

“În numele tatălui, şi-al fiului, şi-al sfântului duh amin tatăl nostru care ne eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, fie împărăţia ta…”

Aşa începea fiecare oră de religie.

Nu-i de mirare că cea mai recitată poezie din istoria României este, de fapt, o rugăciune: timp de doisprezece ani de şcoală, generaţie după generaţie de elevi, săptămână de săptămână, fac acelaşi lucru: se ridică, îşi apropie palmele, se întorc către răsărit şi încep: “În numele tatălui…” Eminescule, întrece-o pe-asta. Ca să nu mai zic că ora de religie se şi termină la fel.

Prima oară când am recitat “Tatăl nostru” într-o instituţie de învăţământ a fost în clasa întâi. Nici nu împlinisem şapte ani şi nu intelegeam mare lucru din ce se întâmplă în jur, ştiam doar că mama îmi promisese că îmi ia un ou Kinder Surprise pentru fiecare zece pe care-l iau.

Suntem în Piteşti, în anul 1992. Sunt în clasa întâi la Şcoala Generală nr. 5, de pe strada Râurilor, care, complet întâmplător, este situată la mijlocul distanţei dintre casa mea şi Biserica în care am fost botezat Mihnea, cu numele de sfânt Ionuţ, dar pe care, din nu ştiu ce motiv, nu-l am trecut în buletin.

Primul meu profesor de religie a fost Părintele Sima. Un om pe la vreo patruzeci-şi de ani, cu mersul legănat, mereu în straie de preot. Avea o Dacia Break vişinie şi căra după el o geantă diplomat în care avea cruci şi icoane de diferite mărimi, cărţi de rugăciuni şi, după ocazie, legături de busuioc uscat.

A intrat în clasă şi ne-a pus să facem rugăciunea: adică să ne ridicăm, să ne apropiem palmele şi să ne întoarcem către est. Ei bine, dacă v-aţi întrebat vreodată cum să găseşti estul într-o sala de clasă, e foarte simplu: uitaţi-va după peretele cu icoană.

Am avut două manuale de religie, doar în clasa întâi. Primul era plin de exemple despre ce înseamnă să respecţi cuvântul Domnului în viaţa de zi cu zi. De exemplu, una dintre primele lecţii, ne vorbea despre dragostea şi grija pe care trebuie să le-o purtăm necuvântătoarelor. O lecţie extrem de folositoare pentru copilaşi de 6-7 ani, pentru care noţiunile de “ai făcut bine” sau “ai făcut rău” însemnau, după caz, mănânci îngheţată sau mănânci bătaie.

În lecţia respectivă, am aflat cu toţii povestea lui Ionică: un băiat care s-a urcat pe o scară, vrând să distrugă un cuib de rândunele. Dumnezeu l-a pedepsit chiar atunci şi acolo, iar Ionică a căzut de pe scară şi şi-a rupt gâtul şi mai toate cele şi a rămas o legumă pentru restul vieţii. Ce am înţeles atunci? Că trebuie să iubim şi să respectăm animalele. (pentru că altfel o să ne rupem gâtul şi mai toate cele şi o să rămânem legume pentru tot restul vieţii)

Al doilea manual mi-a plăcut mai mult. Se chema Biblia Pentru Copii, şi era plină de poze. Cele mai importante poveşti din Biblia Pentru Oameni Mari erau reduse la maxim o pagină de text şi acompaniate de un desen colorat, făcut cu atenţie, care te făcea să-ţi dai seama despre ce e vorba în text.

Chiar dacă religia ca materie mi s-a părut cel mai greu de crezut, mereu mi s-a părut cea mai uşor de înţeles. Aşa că am ales să învăţ Biblia Pentru Copii uitându-mă doar la poze. Ei bine, exact genul asta de atitudine m-a făcut să am cea mai mică medie la religie din toate materiile clasei întâi. Norocul meu a fost că atunci încă erau calificative, aşa că am luat şi eu locul întâi cu coroniţă, alături de toţi ceilalţi 35 de colegi de clasă.

De ce am luat cea mai mică medie la religie? La lecţia “Buna vestire”, Părintele Sima m-a întrebat, blând, “Ce făcea Fecioara Maria când îngerul a venit şi i-a zis că o să-l nască pe Mântuitor?”

Eu n-am stat pe gânduri. Ştiam desenele din Biblia pentru copii pe dinafară.

“Spăla pe jos.”, i-am răspuns într-o secundă, sigur pe mine, privindu-l fix în ochi.

Toată lumea din clasă a început să râdă. Am început şi eu să râd cu ei, deşi nu înţelegeam exact de ce. Singurul care nu râdea era Părintele Sima.

“Ce-ai spus?”, m-a întrebat tăios, suflecându-şi sutana şi aşezându-se în poziţie de atac.

Încrederea mea a început să se dilueze, dar, ce naiba – poza pe care o văzusem era clară: Fecioara Maria stătea în genunchi, cu mâinile întinse pe parchet. Îngerul deasupra. Avea sens.

“Spăla… pe jos?”, am mai zis o dată cu o uşoară urmă de nesiguranţă.

Atunci Părintele Sima s-a ridicat, m-a luat din bancă şi m-a bătut în faţa clasei. Nu vă imaginaţi o baie de sânge, el doar urla “Blasfemie! Îţi baţi joc de Sfânta Născătoare!” printre palme şi tras de urechi. De ajuns cât să încep să plâng – nu din cauza durerii – ci din cauză că nu înţelegeam de ce eram bătut. Colegii încă râdeau.

La sfârşit, am aflat şi care era răspunsul corect: se ruga. Dar Părintele Sima nu a putut accepta că un puştiulică de 7 ani doar s-a uitat la poze şi nu a fost îndeajuns de curios (sau de atent) încât să şi citească despre aventurile lui Dumnezeu pe Pământ. Aşa am luat “B”, de la “Bine”, în loc de “FB”, de la “Foarte Bine”, cum au luat toţi colegii mei.

În clasa a doua, în schimb, s-a complicat situaţia. S-a renunţat la calificative, şi la religie am început să primim note ca la oricare altă materie, la fel de importantă: limba română, caligrafie, aritmetică, etc. Ce nu s-a schimbat, au fost părerea Părintelui Dima despre mine şi părerea mea despre religie ca materie. O combinaţie nu foarte fericită în anul în care a trebuit să învăţăm pe de rost Crezul.

Eu la opt ani nu puteam să memorez Somnoroase Păsărele ca să i-o recit lui Moş Crăciun pentru cadouri – cum să memorez 22 de rânduri de cuvinte care nu rimau şi care n-aveau niciun fel de sens pentru mine?

Drept urmare, la sfârşitul clasei a doua, am avut media 8 (Opt) la religie. Aşa că, în anul 1993, doar 34 de elevi din clasa a-II-a A de la Şcoala Generală nr. 5 din Piteşti au luat premiul întâi cu coroniţă. Ceilalţi doi eram eu şi elevul Ciuculete, care, deşi a avut media 10 (Zece) la religie, a avut alţi demoni de înfruntat – cum am avut eu cu memorarea Crezului – doar că la alte materii. Aşa că eu şi cu Ciuculete am stat anul acela lângă scenă, uitându-ne cum toţi colegii noştri îşi puneau boboci de flori pe cap, aplaudaţi zgomotos de o mare de părinţi care ţineau buchete de garoafe la subraţ. Ce să faci? N-ai ce să faci.

Anii au trecut, rugaciunile de la începutul şi sfârşitul orelor de religie au continuat să curgă, şi am ajuns în primul an de liceu, la Colegiul Naţional I.C. Brătianu, mândria judeţului Argeş la capitolul educaţie. Aici, orele de religie au căpătat noi dimensiuni, pentru că aveam un Laborator de Religie.

Dacă va întrebaţi cum arată un Laborator de Religie, imaginaţi-vă o sală normală de clasă care a făcut copil cu o Biserică. Pe toţi pereţii erau pictate în ulei momentele memorabile din viaţa şi cariera lui Iisus Hristos, iar sala era sfinţită regulat, deci mirosea a tămâie şi a mir. Arăta deosebit, ce-i drept. Cred că puteai să şi cununi acolo. Doar că devenise foarte greu să găseşti estul pentru rugăciune, pentru că toată camera era practic o icoană. Singurul obiect care ieşea din tiparele Ortodoxe era un pian maro închis, aşezat în dreapta catedrei.

Am schimbat mulţi profesori de religie în cei patru ani de liceu, din diferite motive. Cred că majoritatea au cedat nervos. Adevărul e că aveau şi o misiune foarte grea. Audienţa? O clasă de elevi cu vârste între 15 şi 18 ani, care-şi permiteau doar vodka Pinguin şi ascultau metal, la profil real/ştiinţe intensiv, într-o perioadă în care internetul prindea viaţă şi era de neoprit. Misiunea? Să le vorbească despre Împărăţia Cerurilor şi despre cum eternitatea e un loc, probabil undeva în nori, în care toată lumea poartă cearşafuri şi şlapi.

Asta da definiţie a curajului.

Unul dintre profesori – noi îi spuneam “Burtică” – a început să tremure si să transpire când i-am zis, în timp ce săream de pe o bancă pe alta în Laborator, că am linie roşie in buletin, pentru că părinţii mei sunt veri şi că au dat şpagă la preot ca să-i cunune.

Altul – preferatul meu – îi spuneam “Cioculeţ”, tocmai ieşise de la seminarul de popi şi arăta ca o variantă foarte tânără a lui Emil Constantinescu. El ne-a zis că animalele nu ajung în Rai. Că nu ajung de fapt nicăieri. Pentru că nu au suflet. Dumnezeu le-a făcut doar ca să ne slujească pe noi. Că de-aia vin să se frece de picioarele noastre când le e foame. Au murit? La revedere. Nu sunt cu nimic diferite de un toaster care s-a stricat sau un lanţ rupt de bicicletă. Teoria lui a picat într-un moment nepotrivit pentru mine, când cel mai apropiat lucru pe care-l aveam de o soră sau de un frate era o pisică birmaneză pe nume Musette, născută la o zi după mine.

Cioculeţ avea un răspuns – în care el părea să creadă cu înverşunare – la absolut orice întrebare legată de fracturile de logică ale anumitor poveşti din Biblie. De exemplu – se dă următoarea întrebare:

“De ce Adam şi Eva trăiau până la nouă-sute-şi-ceva de ani, iar noi acum trăim doar până la nouăzeci?”

Nu sunteţi şi voi curioşi să ştiţi? Ei bine, cine credeţi că a fost de vină? Potopul, bată-l să-l bată! Se pare că înainte de Potop, toţi oamenii trăiau atât de mult. Şi – surpriză – erau şi dinozauri! Da, şi oameni, şi dinozauri la un loc! Imaginaţi-vă! Dar după Potop, ca să citez din Cioculeţ – “s-a schimbat ADN-ul uman şi de-atunci trăim doar până la nouăzeci de ani”. Ghinion. Ce să faci? N-ai ce să faci.

Chiar şi cu mintea de-acum consider că nu am exagerat când l-am dat afară din clasă. Consiliu profesoral? Medie scăzută la purtare? A meritat fiecare sutime în minus.

Întâmplarea face că, în clasa a doişpea, în prima oră de religie din ultimul an în care urma să mai fac vreodată această materie şi să primesc note pentru ea, nu s-a mai făcut rugăciunea.

 

Suntem în Piteşti, în anul 2003.

Eu şi restul clasei ne adunaserăm în Laboratorul de religie al Colegiului Naţional I.C. Brătianu. Trecuseră trei ani şi tot nu eram sigur care dintre pereţi e înspre est.

Uşa s-a deschis la perete şi a intrat Domnul B, de care auzisem până atunci numai zvonuri. Că cică ar fi avut două facultăţi, prima de chimie şi a doua teologie. Că cică ar fi locuit în continuare cu maică-sa, chiar dacă părea să fi trecut de treizeci de ani. Şi că era altfel.

Noi toţi ne-am ridicat, am împreunat palmele, fiecare uitându-se în dreapta/stânga la ceilalţi colegi ca să fim siguri că am nimerit estul, şi am început: “în numele taaa…”

Fără să se uite la noi, Domnul B, frecandu-şi apăsat fruntea ca un om care s-a trezit dintr-o beţie de trei zile, ne-a făcut semn să ne oprim şi să ne aşezăm. Era un tip blondin, cu alură de rus – ochi albaştri apropiaţi, poziţionaţi pe o faţă rotundă şi plăcută. Părea să nu aibă gât. Mergea de parcă avea ceva la picior, şi era mai mereu îmbrăcat la sacou, peste pulover, peste cămaşă. Prefera culorile verde închis, galben închis/muştar, maroniu, sau o combinaţie între cele trei, şi carouri.

Bolborosind “mă scuzaţi, mă scuzaţi”, a uitat că Laboratorul mai avea o uşă de închis, a aruncat catalogul pe catedră şi s-a aşezat la pian. Şi a cântat şi a cântat, transformând pianul ăla într-un traducător pentru sentimente venite pe viză audio dintr-o altă lume.

Câţiva dintre noi încă rămăseseră în picioare în poziţia de rugăciune, cu gurile căscate. După vreo cinci minute, s-a oprit la fel de brusc cum a şi început. Palmele unite în semnul rugăciunii s-au mobilizat şi au aplaudat ca la concertul ăla pentru care ai economisit un an. Sau, în cazul nostru, pentru care am economisit unsprezece ani. Pentru că, pentru prima oară în unsprezece ani de ore de religie, am simţit ceva pozitiv.

S-a ridicat zâmbind, s-a prezentat, apoi şi-a cerut scuze că a trebuit să-l cunoaştem aşa, dar că vecinul de deasupra s-a hotărât în toiul nopţii să-şi facă nişte renovări şi că zgomotul infernal a ţinut-o pe mama lui trează şi că n-a dormit nici el, şi că era nervos şi obosit şi că noi nu aveam nicio vină.

În clasă – linişte. Până şi un coleg care era de altă religie şi care, atunci când stătea la ora, îşi făcea temele la altceva – se uita la noi, apoi în jur, ca să se asigure că nu suntem la camera ascunsă.

Apoi, Domnul B ne-a zis că el nu crede în ora de religie. Că nu vrea să facem rugăciunea că aşa trebuie, decât dacă ne dorim noi foarte mult. Că nu are ce să ne mai înveţe, şi că dacă ne interesează Biblia, putem s-o citim şi singuri. Că la ora lui ne invită să facem ce ne place cu adevărat, pentru că aia ne face mai buni, mai calmi şi că atunci stabilim o legătură divină, care e diferită pentru fiecare. Lui, de exemplu, îi plăcea să cânte la pian. Ne-a explicat că asta îl apropia de Dumnezeu.

În liniştea deplină a Laboratorului de Religie, puteai să auzi sunetul plombelor căzând. O clasa de miştocari rămăsese fără replică.

A vrut să pună mâna pe catalog, s-a gândit o secundă, dar l-a abandonat pe catedră. Apoi ne-a zis:

“Apropierea de divinitate nu se învaţă cu forţa, nu se judecă şi nu se măsoară. Cel mai important e să învăţăm să ne bucurăm în armonie de viaţa care ne-a fost dată. Ceea ce va doresc şi dumneavoastră.”

Apoi s-a aşezat din nou la pian şi a băgat nişte Chopin.