|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Cristina Hermeziu

Cărţi despre iubire. Sau invers. De la 9 ani

487,63 minus 269,54. Dacă şi-au terminat exerciţiile pe care le aveau de făcut, dacă au stat în linişte la rînd, lîngă masa învăţătoarei, ca „doamna” – i se spune  „maîtresse d’école” – să le corecteze rezultatul, au voie să-şi aleagă apoi cîte o carte din biblioteca clasei. Le rămîne adică timp pentru lectură direct în răstimpul orelor de clasă. Alţi colegi mai lucrează încă, termină poate mai încet scăderea, nu-i nimic, fiecare cu ritmul său. Ceilalţi, mai rapizi sau poate doar mai concentraţi şi mai senini printre cifre, se ridică de la locul lor, se duc la rafturile cu cărţi şi prima şi prima dată ezită. Pe care s-o aleagă? Pentru puştii de 8-9 ani cărţile sunt un bonus. Se întîmplă undeva într-o şcoală primară din Franţa.

O dată pe săptămînă, şcolarii de la grădiniţă (în Franţa grădiniţa începe obligatoriu la trei ani, este considerată şcoală, integrată sistemului şcolar iar începând cu patru ani copii nu mai au voie să doarmă la prînz!), ca şi cei din ciclul primar, vin în timpul orelor de curs la bibliotecă pentru a-şi alege şi împrumuta cărţi. Ca-ntr-un fel de ritual, copiii trebuie să le schimbe apoi între ei în timpul săptămînii. Oricum, de la şapte ani, copii citesc, cu nemiluita, benzi desenate şi manga. Cei din clasa întîi şi a doua sunt invitaţi o dată pe săptămână la grădiniţe ca să le citească poveşti copiilor de 3-5 ani.

Am multe amintiri de la grădiniţa din România, dar niciodată în jurul cărţilor. Dar memoria nu e o chiar o carte, egală cu sine, fidelă peste ani.

Imperiul cărţilor l-am avut însă zilnic şi la discreţie. Mama lucra la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi şi-mi aducea pe tavă orice titlu. Voluptatea maximă era să mă ia cu ea la serviciu, unde mă fascina faptul că, odată comandate, cărţile veneau din cupola Fundaţiei regale, cu un lift doar pentru ele, cît cuşca unui căţel. Apoi mă uita cu orele printre rafturi, pe mica platformă din vîrful unei scări din lemn lustruit, între zidurile înalte şi strîmte de cărţi.

Prin ce alchimie secretă, nesuferita listă de „lecturi obligatorii” de peste vară s-a transformat binefăcător în lista cărţilor care m-au format? Deşi îl conştientizez zeci de ani mai tîrziu şi pe alte coordonate decît ale limbii natale, unul din ingrediente trebuie că a fost inducerea acestui sentiment firesc şi eliberator: cărţile nu sunt o pedeapsă, cărţile sunt un bonus.  Lectura nu e o temă pentru acasă, cititul e un privilegiu. Toate celelalte lucruri pot fi o corvoadă, cărţile sunt un paşaport către libertate.

De aceea mi-a plăcut enorm virusul luminos – deja consumat – pe Facebook, numit cu frumoasă ironie „leapşa cărţilor”. Aţi putea spune pe nerăsuflate zece cărţi, autori sau titluri, care v-au marcat la diverse vîrste ? Şi-apoi să-i provocaţi pe alţi zece prieteni să-şi divulge preferinţele ? Leapşa cărţilor a fost un joc de o splendidă gratuitate iar Facebook-ul un fel de “oracol” preadolescentin (unde ne puneam preferințele cu orgoliu inocent). Nici un regret, nici o prezumție. Ne-am copilărim în mai mulți, în jurul unor cărți care ne-au scos din copilărie individual, intim.

Se aprind beculeţe, ca-ntr-un pom de crăciun, conexiuni nevizitate demult zbîrnîie fericite, fiori care umplu de adrenalină celule unui alt timp. „Old Shatterhand” de Karl May citită cu voce tare la lumină de opaiţ şi de zăpadă care cade întruna deasupra singurei case neelectrificate din satul Epureni. Florin care-mi aducea cărţi de la Polirom la Tvr Iaşi şi Vanda Condurache care-mi fură pe loc una, pe hol, la previzonare : Salinger, „De veghe în lanul de secară”. Băiatul care m-a făcut să citesc „Lorelei”, învăţătoarea care ne interzicea să citim „La Medeleni” volumul doi, certurile cu primul iubit pentru care Rebreanu era mai sus decît Marin Preda, Cioran citit cu patimă pe o hîrtie de maculatură în anii 90, „Jurnalul de la Păltiniş”, formator, Noica evocat de Sorin Vieru în Casa lui Sadoveanu din Copou înainte de 90, „Jocul cu mărgelele de sticlă”, ameţitor, haiku-urile lui Bashô copiate pe un carnet legat prost, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, Blaga şi Sonetele lui Vasile Voiculescu, profesorul Irimia care mi l-a dăruit, definitiv, pe Eminescu.

Nu, cărţile n-au anulat niciodată vreun război dar au salvat oameni de la moarte. În temniţele comuniste cărţile împărtăşite din memorie erau un paşaport de viaţă. „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt sau atîtea alte mărturii inventariate de Memorialul de la Sighet. Am ţinut în mînă la Paris, adusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, o faşă pe care un deţinut politic cususe cu aţă o poezie.

Nu, cărţile n-au anulat niciodată vreun război dar au schimbat destine. Ştiţi care e « terapia » care dă roade cu copiii aflaţi într-o severă dificultate de învăţare, cei care resping şcoala, profesorul, cartea? Doar atît: să le citeşti, cu voce tare, mituri şi poveşti, afirmă Serge Boimare, psihopedagog francez („Ces enfants empêchés de penser”, Dunod, 2008.) Încetul cu încetul lumea interioară care suna a gol, zornăind cîteva emoţii şi inhibiţii primare, se lărgeşte, ca o catedrală, şi se căptuşeşte cu imagini-tampon, bogate, spectaculoase, fabricate pornind de la cuvinte auzite. Miturile, marile poveşti ale lumii, literatura, ajung să vorbească forţelor contradictorii care ne locuiesc pe fiecare în parte.

Esenţial, rămîne din toate sentimentul, ca un şuvoi cald, al împărtăşirii. Şi o gratitudine imensă faţă de un lanţ uman viu care dă din mînă în mînă cărţi, structurînd, căptuşind suflete şi spirite: părinţii-profesorii-scriitorii-traducătorii-editorii-bibliotecarii-librarii.

Luca a terminat de făcut scăderea. Prima oară se uită să vadă ce „culoare” a afişat învăţătoarea, în colţul din dreapta al tablei. Dacă e roşu, nu e bine. Dacă e portocaliu sau verde  au voie să se ridice singuri de la mese ca să-şi aleagă, din biblioteca clasei, o carte. O surescitare caldă se adună în obraji. Cum-necum, între teme şi exerciţii nesuferite s-a deschis timpul, imens, lung, vătuit, niciun zgomot nu mai intră, timpul de citit. Ce s-aleagă, deci? „Ca în fiecare vară, fata care nu spune cum o cheamă se duce cu părinţii la casa lor de la mare.  În fiecare zi îi scrie o scrisoare băiatului pe care îl iubeşte. Îi povesteşte despre plajă, despre vapoare, despre băiatul din vecini, despre pisica ce aşteaptă pui. Numai că scrisorile ei rămân fără răspuns. Atunci…”

Da, asta. În plus, scrie pe coperta a patra: începînd cu nouă ani.

„Je t’écris, j’écris” de Geva Caban, ilustrată de Zina Modiano, figurează pe o listă orientativă de titluri recomandate, alcătuită de Ministerul Educaţiei Naţionale din Franţa. Ele nu sunt obligatorii. Ele doar sunt acolo, la îndemînă, alături de alte zeci de titluri. Cărţile nu sunt o pedeapsă, cărţile sunt un bonus.

 

Leave a Reply