|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Sunt îndrăgostit de viața ca un romantic

Am 28 de ani și îmi este frică de oamenii care nu știu să admire. Îi privesc în ochi și caut ceva care să mă miște, orice care să-mi arate cumva că exista ceva viu care mişună înăuntrul lor. În același timp, mă înfioară o formă de cinism importat pe care o observ tot mai des la oamenii din jur, care au aproximativ de acceași vârstă cu mine. Zilele trecute, într-un elan de entuziasm, am rugat un prieten să-mi descrie cum este să fii îndrăgostit. Știam că trăiește un astfel de sentiment chiar dacă este sugrumat de frică. Răspunsul lui a fost mai mult tragic decât comic: ”Indrăgostit?! Ai înnebunit? Eu îmi permit să fiu îndrăgostit la banii mei? Când o să am milionul de coco, poate atunci mă voi gândi să mă îndrăgostesc!”. Am ieșit puțin şifonat din acest dialog care mă arunca în universul etichetelor, primind fără voia mea titlul de ”romantic”.

Dacă ar fi doar un episod singular, atunci aș clasa o astfel de atitudine în rândul năsărâmbelor care nu merită povestite, dar această reacție ascunde foarte multă substanță despre realitățile românești. Și, bineînțeles, o anumită absență a valorilor. Asta aș fi spus acum ceva timp. Între timp, alunec spre ideea că nu am fost crescuți cu așa multă iubire câtă ne-am fi dorit. Poate părinții noștri au fost mai exigenți cu noi pregătind terenul psihologic pentru balta tranziției noastre, celei de toate zilele aparent. Nu am fost crescuți în liniște ci în exigența unui timp de la care se așteptau prea multe. Cumva, am crescut strâmb și această deformare am tradus-o pentru noi, în timp, ca stil de viață autodidact. Am uitat, însă, să creștem în cultura iubirii, a unor valori perene, iar deznădejdea și cinismul au intrat cumva pe sub ușă, încet și sigur, în intimitatea noastră sufletească. Prin sub gaura cheii, ne mai vedem câteodată sufletul.

Educația de a ne privi pe noi înşine ne scapă de multe ori

Am un sentiment straniu de stânjeneală când  recunosc față de alții că admir pe cineva. De regulă, sunt catalogat fraier pentru obrăznicia mea de a ieși din turma biciuită de cinism și rapacitate. Totuși, sunt deprins cu argoul şi nu ies dubios din aceste întâlniri, dar mi-e frică de oamenii care nu știu să admire. Efectiv, îmi vine foarte greu să-mi imaginez ce simt acești oameni în lâncezeală spirituală și în autosuficiență. Răspunsul standard îl cunosc foarte bine: așa sunt ei, nu le pasă, fiecare e cum vrea. Dar nu pot să nu constat că această formă de a exista scuipă pe frumuseţea vieții.

Putem discuta despre incapacitatea României de a măsura capitalul uman și intelectual al populației ei, despre școala românească cu toate problemele ei, despre dezinteresul față de cultură. Dar toate aceste lucruri sunt asemeni castelelor ne nisip dacă nu pătrundem în miezul lucrurilor. Departe de a bate pasul pe loc cu viziuni pesimiste, elucubrații fine sau idosincrazii colțuroase, mă întreb cât de mult costă să fii romantic și cât de mult costă să fii fraier?

Cu toate astea, prefer să mă îndrăgostesc admirând. Ies la mansardă, aprind o țigară și îmi recit citatul meu preferat din Dante (traducere George Pruteanu) care se răsfrânge în cotidian ca o pulsiune freudiană: ”Scrutați-vă menirile ființii, nu-s oamenii făcuți să fie fiare ci pelerini ai binelui și ai minții”.

Leave a Reply