|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Școală dragă, dacă n-ai fi tu, nici eu n-aș fi eu

Clasa a IX-a. Primul an de liceu. M-am înscris să studiez italiana. Nu-mi plăcea doamna de franceză şi am profitat de prima ocazie de a scăpa ea. Prima oră de italiană, la tablă, a râs o clasă întreagă de mine că nu ştiam cum se spune la „duminică”. Am făcut o combinaţie de spaniolă şi română de am intrat în pământ de ruşine. Mi-a venit să plâng. Ba chiar cred că am şi plâns puţin. M-am pus pe învăţat, italiana din desene animate nu era suficientă să mă descurc la liceu. Clasa a X-a. Luam locul I la Olimpiada naţională de limba italiană. Clasa a unsprezecea. Luam din nou locul I la Olimpiada naţională de limba italiană. Cam aşa a început pentru mine drumul spre a crede în mine şi în ce sunt în stare să realizez. Prin muncă, evident, nu am primit niciodată nimic pe gratis.

În educaţie norocul este doar un rezultat a milioane de ore de muncă sub îndrumarea unor dascăli pasionaţi, calzi dar suficient de exigenţi cât să te facă să te trezeşti dacă ai tendinţa să te culci pe o ureche. De două ori cea mai bună pe ţară la o olimpiadă mi-a adus multe: premii în bani (din care am cumpărat primul meu telefon şi un aspirator pentru acasă), o tabără la mare (când am văzut prima dată marea), un nume pe panoul de onoare al liceului, un dicţionar scump, diplome, invitaţii la evenimente organizate de Primăria Iaşi, un loc cu bursă la Facultatea de Limbi Străine din Iaşi, fără admitere, o carte foarte veche şi nepreţuită primită în dar de la doamna mea profesoară. Dar cele mai importante două lucruri pe care mi le-au adus au fost încrederea în mine şi oamenii pe care i-am cunoscut în tot acest parcurs şi care, într-o măsură mai mică sau mai mare, au contribuit iremediabil la omul care sunt astăzi.  Şi nu sunt lacrimi de bucurie mai dulci pe lume decât acelea pe care le-am plâns de câte ori mi-am auzit numele asociat cu premiile pe care le-am dobândit prin munca şi eforturile mele.

Nimic din ce voi fi şi voi face de acum încolo nu va şterge amintirea acelor momente în care am fost eu, în parcursul meu educaţional, cea mai bună  din ţară la ceva.  Am 33 ani. Uitându-mă în urmă la anii mei de şcoală, n-a fost totul roz şi am suferit şi eu multe dezamăgiri în sistem. Dar am crescut frumos. Cu drag de carte, cu respect pentru profesorii mei şi cu dorinţa permanentă de a fi din ce în ce mai bună şi de a cunoaşte din ce în ce mai multe. Cu perfecţiunile şi imperfecţiunile ei, şcoala românească e cea care m-a format şi-i mulţumesc. Mi-e drag de ea, aşa cum e ea, uneori bună, alteori rea. Ea m-a învăţat să scriu, eu am învăţat să pun cuvinte după cuvinte potrivite ca să iasă amintiri şi poveşti frumoase de citit şi de bucurat şi de motivat oameni. Scrisul îmi face bine şi, am o vagă bănuială, că scrisul meu a făcut şi încă face bine şi altora.

 

Leave a Reply