De-a fi

„Mai știi pălăria mea roz?” Vorbele ei țopăie nestingherit peste scrijelitul creionului meu. M-aș opri să mint că da, știu pălăria cea roz, dar aș putea să jur că n-am cumpărat niciodată una. M-aș opri să spun adevărul: habar n-am despre ce pălărie e vorba; poate iar vedem noi două culorile în fel și chip, niciodată identic.

Dar nu știu să mă opresc. „Nu te ridici de la masă până nu ți-ai terminat temele!”, „Nu ieși din sala de examen până n-ai rezolvat și ultimul subiect!”, „Nu mergi în tabără până nu termini culegerea de Gheba!” Sunt dintre cei pe care școala nu i-a învățat să fie; numai să facă.

Ea poate. „Voiam să-ți spun că pălăria mea roz e, dacă o răstorni, o barcă. Și, dacă o rostogolești, o minge spartă. Și, dacă o pui sub pernă, un ou de dinozaur roz”. „Ei, cum așa?” „Mi-am dat eu seama azi, la grădiniță.” Ce noroc o mai fi și ăsta: să mergi la grădiniță ca să visezi.

De partea cealaltă a mesei, oftează scurt, a nerăbdare. E dintre cei care învață, întâi și întâi, să fie.

Are 4 ani și numără cursiv doar până la 11. Nu scrie și nu citește decât imaginar. Nu socotește, decât când are chef, pe degetele unei mâini. Nu repetă vreun vers. Inventează povești și, crede ea, numere. Vrea să fie balerină, „arpitehtă” și „popesoară” de pisici.

La vârsta ei, aflam că mă voi face doctor. Știam să îmi scriu numele complet și îi țineam locul educatoarei la catedră. Mi s-a predat apoi să tac, să aștept, să memorez.

Au trecut, de la pălăria roz, aproape 3 ani. Stăm tot la aceeași masă, de-o parte și de alta. Ea tace, eu tac. Totul pare altfel. Foaia albă se umple azi cu șiruri cuminți de cifre „3”, aliniate perfect, abia învățate la școală. În ghiozdan și în cameră e o ordine care ne sufocă. Iar mâine se anunță „un test”.

Aș vrea să vorbim despre greșeli, să-i spun că orice ar fi, noi vom sta și mâine seară, tot la masa asta, să ne șoptim capitolul din „Visătorul”. Dar ea mă oprește: „Vrei să ne jucăm de-a testul?” Adevărul e că nu, dar nu știu s-o spun, așa că scot o foaie albă și încep să o umplu cu șiruri de „3”, apoi de căsuțe în care să-l descompun în fel și chip. Scriu fără ezitări și fără greșeală. „Ai picat”, îmi spune. Foaia se răsucește în mâinile ei mici și de sub creionul roșu răsare un alt 3, răsturnat. „E un arici adormit, vezi?” Apoi încă unul, pe dos, cu ochi mari și urechi lungi. „Și, evident, un iepure. Tu cine vrei să fii?”

Nu sunt nici doctor, nici educatoare. Sunt, cum se vede, ariciul fără țepi căruia abia i se ghicesc ochii. De la școala mea, știu să răspund corect și să umplu foi albe. La școala ei, încep să învăț.

Aș șterge aprope tot ce știu, să fiu.