Mihai Constantin: Giovanna din Tecuci

Mă număr, nu am nicio îndoială, peste cei care s-au stresat peste medie în fața foii albe, invitat fiind să scriu despre educație. Cea formală, generatoare de diplome? Cea de acasă, din familie și din grupul de prieteni? Cea la care ne supune oricum viața, prin experiențe? Ori cea continuă, prin cărțile pe care le parcurgem și prin discuțiile cu diverși parteneri spirituali și intelectuali cu care ne intersectăm?

Ca individ poftit să livreze măcar un răspuns, aș putea mai degrabă să umplu foaia cu întrebări și dubitații. Așa că am să spun mai bine o poveste. A Giovannei din Tecuci. Sau a Ionelei din Olbia. Sunt una și aceeași persoană. Depinde de unde privești. Destinul acestei femei se împletește cu șansa, sau mai bine spus – cu lipsa oportunității unei educații.

Acasă, la Tecuci, Ionela a muncit pe brânci de foarte tânără. În exil, pe o insulă din Mediterana (nu vă lăsați seduși de potențialul romantic al Sardiniei), Giovanna are două slujbe și iese din tură după miezul nopții. Cazna asta pentru supraviețuire a împiedicat-o să stea prea mult în băncile școlii. A observat însă că aproximativ aceeași cantitate de muncă îi poate aduce un câștig substanțial mai bun în Italia. Și dusă a fost. Cu șoț, cu fiică, cu alte rubedenii. A plecat în primul rând pentru că Tecuciul românesc i-a transmis  pe mai multe căi că nu o vrea.

Dar altceva o face să suporte bejenia.

Giovanna are o fată cu deficiențe de auz și de vorbire. Când a dus-o la școală în România, a fost trimisă în alt oraș, la o instituție „specială” ca să „stea cu alții ca ea”.

Ionela putea suporta multe dar nu și gândul că nu îi oferă copilului ei cele mai bune condiții de care e capabilă. A emigrat, așadar. N-a scăpat de trudă, dar fata ei este înscrisă la o școală obișnuită, unde sistemul italian îi asigură – în clasă, laolaltă cu ceilalți copii din cartier – un educator personal care îi traduce lecțiile în limbaj mimico-gestual, o ajută să se adapteze și să țină pasul cu învățatul. Asta îi dă Giovannei puterea să îndure viața grea pe care, în parte, și lipsa unei educații mai bune i-a adus-o. Și povestește cu o bucurie înduioșătoare faptul că micii italieni, colegii de clasă ai fetei ei, au învățat și ei limbajul surdomut ca să poată vorbi cu colega lor. Educația e despre viață. Ne așază în lume. Ne mobilează pe interior și ne oferă instrumentele cu care ne vom câștiga traiul și ne vom depăși, poate, condiția.

Sunt printre cei care au avut ore de filosofie în programa de liceu. Acolo am auzit pentru prima oară întrebarea „ce e omul?” Răspunsurile gânditorilor sunt însă mai puțin relevante decât fișa de înregistrare de pe Facebook. Când îți faci cont, ești întrebat cum te cheamă, unde și când te-ai născut, unde trăiești acum, ce serviciu și ce școli ai absolvit. Primele sunt date în afara influenței noastre, dar cele din urmă depinde și de noi. Dacă ignorăm factorul „noroc”, atunci educația – de orice fel – este prietenul cu care putem îndrăzni să strivim galopul nebun și vremelnic al existenței noastre.