|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Meşteşug şi respiraţie

Există dincolo de biologie, respirația libertății și respirația fanteziei. În temeiul lor scriu. Și fiindcă poveștile ne țin împreună. Fiindcă nu ne lasă să ne deșirăm ca un ghem de lână încăput între labele unei pisici. Fiecare poveste din fiecare colț de lume ajută lumea să-și păstreze pulsul, rostul și mințile. În Uruguay și în Congo, în Polonia și în Noua Zeelandă, povestea spusă sau scrisă e semnul că rotițele se învârt și că Dumnezeu ne ține mai departe în poala lui. Când nu vor mai exista povești, nu vom mai exista nici noi.

Pesemne că în mintea unora, scrisul e o formă de-a cocheta cu demiurgicul. E micul lor joc de-a Dumnezeu, rivalitatea la care se încumetă sfios și nemărturisit. Scriind, oamenii aceștia se instalează, voluptuos sau ca pe ghimpi, în postura unei autorități suverane, care poate dispune după bunul plac de munți, păduri, oameni și animale. Poate provoca războaie, epidemii sau invazii, poate scorni orori, poate scufunda insule, poate condamna la moarte trădători sau prizonieri.

Nu știu dacă ispita aceasta trece și prin mine. Știu însă că am scris, scriu și voi scrie în orizontul dublei respirații de care aminteam mai sus. Scriind, îmi reconfirm libertatea cu fiecare silabă și îmi las mintea să zburde pe câmpiile imaginației. Pot să umplu pagini după pagini despre doi dansatori de flamenco dintr-o piață andaluză, despre un cavaler din Acquitania care trăiește decorat de obsesii și bănuieli, despre un pictor dispus să-și aleagă modelele pentru sfinți și sfinte din cârciumi și tractire, despre un cântec care poartă pe aripi lumea și lumile, timpul și timpurile. Despre orice. Scriitorul și cititorul împart cordial o infinitate de lumi. Și e firesc să fie așa, câtă vreme miracolul scrisului se îngemănează cu miracolul cititului.

Să însemne asta că scriu fiindcă am citit? Fără îndoială. Să însemne și că scriu fiindcă simt o gheară care mă sfâșie pe dinăuntru? Nici vorbă. Nu știu să urce în mine magma vreunui vulcan care trebuie azvârlită spre înalturi. Să fie vorba atunci de meșteșug? Mai degrabă. Un meșteșug la care țin cu sfințenie și peste care se află doar incandescența iubirii. Scriu fiindcă îmi place să spun povești. Știindu-mă incapabil să inventez aparate, dispozitive sau mecanisme, mă mulțumesc să născocesc întâmplări. Și nu uit să-mi spun că fiecare cuvânt, bine sau prost ales, e o minune pentru care n-am mulțumit îndeajuns.

Leave a Reply