Doina Ruști: Cartea ascunsă | Cartea pisicilor

Cu mulți ani în urmă am cumpărat o carte. Titlul nu promitea, iar coperta era și ea genul ponosit. De la primele fraze povestirea m-a prins. Era un roman despre un turn vechi, populat de pisici vagaboande. Dar nu subiectul conta, ci felul în care se deschideau frazele în sufletul meu. Era iarnă imaculată, cu scârțâit de bocanci.

Săptămânile următoare n-am vorbit decât despre „Cartea pisicilor”, însă prietenii mei n-o citiseră. Abia o lună mai târziu a-nceput să se vorbească despre ea. Mai întâi s-a spus că e cam precară. Nu merita. Nici într-un caz nu era literatură. Apoi părerile negative s-au înmulțit, iar în cele din urmă însuși dl. Dop a menționat-o: „Cartea pisicilor” era pur și simplu maculatură. Îmi părea rău, însă nu mă îndoiam de opinia d-lui Dop. Nimeni nu se îndoia de el. Cu tot sufletul meu rupt, n-am mai adus vorba despre carte și chiar am ascuns-o în spatele unui raft de titluri decente. Până într-o zi, când am regăsit-o în metrou. Cu toată coperta ei ștearsă,  am recunoscut-o imediat. O femeie răscolea din ochi filă cu filă, iar pe față i se citea fericirea pe care o gustasem și eu.

Cum am ajuns acasă, am scotocit raftul și-am citit-o din nou. Puține sunt cărțile care trec peste probele recitirii. „Cartea pisicilor” mi-a trezit freneziile, exact ca și prima oară. Dar nu puteam să vorbesc cu nimeni. Ce-ar fi crezut despre mine discipolii d-lui Dop?!

Au mai trecut niște ani și-am dat iar peste carte, la o conferință universitară, unde vorbitorul a pomenit-o, cuprins de flăcăruia unei emoții contagioase.

Pe urmă, am început s-aud din ce în ce mai des despre ea. Cititorii „Cărții pisicilor” semănau între ei. Nu-mi trebuia mult ca să știu doar dintr-o ochire cu cine puteam să vorbesc.

După mai bine de zece ani a apărut o nouă ediție. Coperta era acum destul de expresivă, iar cercul cititorilor se mărise într-atât, încât puțini erau cei care n-o lăudau. Dl. Dop murise între timp.

În fine, am scos din nou cartea din ascunzătoare. Era seară și păianjenul ceții îmi coborâse în sânge. Nu puteam să uit că-mi fusese rușine de fericirea primei mele lecturi. N-avusesem curaj să-mi apăr teritoriul, care se dovedise mai solid decât lașitatea mea și decât însăși autoritatea d-lui. Dop.

Am ieșit din casă. Seara nu începuse de mult. În vitrine licăreau ledurile, dar nu le-am privit, ci am intrat glonț în librăria sufocată de cărți. Am pipăit cotoarele și-am ales una. Nu era chiar ceea ce sperasem să fie, dar nu conta. Deasupra mea respira parfumat cerul de iarnă din „Cartea pisicilor”.

Doina Ruști