Dan Chișu: Cum am salvat un idiot

Pe la 14 ani, vârstă de la care am nenumărate amintiri, am citit o carte care nu avea coperți, nici introducere, nici cuprins. Da, mi-aduc aminte acum în detaliu povestea cărții ăsteia. Era străpunsă de o sârmă ruginită undeva în capătul de sus al paginilor și era agățată într-un cui la toaleta din fundul curții. Așa erau toaletele la bunici.

Lumina care intra în budă era în fante paralele. În dreapta, într-un cui, era întotdeauna înfiptă o revistă sau o carte îngălbenită de vreme. Niciodată ziare. Niciodată, în copilăria mea, nu am văzut ziare agățate în cuiul ăla. Doar cărți. Și câteodată reviste. De cele mai multe ori, revistele erau despre cuceririle Uniunii Sovietice. Dacă stau să mă gândesc bine, am prins odată un almanah vechi, despre știință și tehnică. Asta când eram mai mic.

Surpriza a apărut după ce am împlinit 14 ani. Terminasem școala generală și intrasem la liceu. A fost cea mai frumoasă vară. Atunci am găsit cărți la budă. Adică literatură. Și nu înțeleg nici până în ziua de azi cum au ajuns cărțile alea acolo. Atunci nu mă interesa, iar acum nu mai am pe cine să întreb. Prima de care îmi aduc aminte nu avea coperți. Oricum, nu cred că vreuna a avut coperți în momentul în care a eșuat acolo. Dar să revin la prima carte din budă. Din „cuvânt înainte” lipseau toate paginile și, cred că pe undeva pe la capitolul 4, Mîșkin ignora faptul că nu știam ce se întâmplase în primele pagini. Nu știa încă de faptul că și finalul avea să fie început cât de curând de cineva neatent la ordinea paginilor.

E clar, soluția e să o salvezi și… în disperare, să accepți compromisul că, dacă tot nu e cartea întreagă, ce mai contează o pagină în plus sau în minus? Oricum n-o s-o ai întreagă niciodată. Pe tine te interesează povestea lui Mîșkin, care te-a atras în lumea lui. Și tu vrei să o termini, dar habar nu ai că sunt mai multe volume. Dar nici nu contează pentru tine câte volume sunt, contează să salvezi ce ai în mână. Presupun că m-am uitat printre scânduri, să văd dacă nu cumva e vreo hârtie rătăcită prin apropierea veceului. Parcă mi-era prea rușine de print. Din momentul în care am hotărât să o salvez, am avut un sentiment de proprietate asupra ei… Parcă nu mai era toată, deși ea oricum nu era toată, dar așa e felul omului. Acum știu cum se numea cartea pentru că, deși mă prinsese povestea prințului, nu am avut curiozitatea să o termin. Am citit-o mai târziu, dar, culmea, niciodată începutul.

După ce l-am salvat pe Mîșkin, în cuiul ruginit a apărut un almanah rusesc în limba română despre realizările poporului sovietic. Trecusem de la prințul Mîșkin la cățelușa Laika și aventurile ei în cosmos. Nu era la fel de interesant, nici măcar aventurile cosmonautului Gagarin nu le egalau pe cele ale prințului Mîșkin. Diferența între carte și almanah era enormă. Puteai să iei orice pagină la întâmplare, și chiar să o rupi, ca să citești mai bine. A doua zi luai altă pagină și tot așa. Almanajul a fost educativ, dar s-a terminat repede. Apoi a apărut o carte despre aventurile unor copii sovietici în defileul nu știu cărui munte, unde era o panteră care apărea din când în când. Poate că ea apărea mai des, dar nu apucam paginile respective. Cineva însă, unul din verișorii mei, sau poate bunicul, avea plăcerea smulgerii paginilor din mijloc. Asta putea să facă numai cineva care știa că eu citeam prin budă sau căruia îi era scârbă de pânzele de păianjen care se formau de regulă pe paginile care suplineau coperțile. Dar nu mă deranja, pentru că povestea era inteligibilă și fără cele câteva pagini lipsă.

Într-o zi a dispărut de tot. Mai erau câteva pagini din ea pe jos și se vedea ruptura capătului înțepat de cuiul gros. Am încercat să văd dacă de pe jos pot să obțin o continuare, dar… surpriză… în paginile de pe jos reapăruse prințul meu. Eram confuz. Înseamnă că mai existase un exemplar pe care l-aș fi putut citi de la cap la coadă, doar dacă aș fi întrebat. Încep să citesc, să văd dacă nu cumva îmi aduc aminte de ceva. Voiam să știu: era aceeași carte în dublu exemplar sau poate paginile care lipseau deja în momentul în care am găsit eu cartea? Nu m-am gândit niciodată că ar mai putea fi un volum. Am aflat doar că era sau devenise idiot. M-am gândit să le adun de pe jos și să le compar cu jumătatea salvată de mine și ascunsă în pot. Nu mi-a plăcut asta, așa că am renunțat la idee și mi-am ridicat privirea către cuiul în care stătuse agățat odată prințul meu Mîșkin cel idiot și am găsit povestea de mai sus, cu sculptorul în fum.

Poate atunci am început să înțeleg de ce vreau să citesc.  

Dan Chișu, Scrisul face bine