Laura Frunză: Din vina şcolii
De câte ori nu aţi auzit expresia asta: e vina şcolii? Mă refer la şcoală în general, nu la vreo şcoală anume, desi deseori se dă vina şi pe unele şcoli anume: şcoala „x” a tolerat un anume comportament, şcoala „y” nu le-a spus elevilor că trebuie să facă altfel, şcoala „z” a închis ochii – şi de cele mai multe ori oamenii au dreptate să dea vina pe „şcoală”, deşi ar trebui să dea vina pe oameni, pe directorii care se fac că nu văd, pe învăţătorii care ignoră semnele prevestitoare şi nu pe şcoală ca instituţie.
Şcoala e de vină că sunt copiii răutăcioşi unii cu alţii, că nu-şi găsesc job când cresc mari sau că nu iau bacalaureatul. Şcoala e de vină că adolescenţii fac prostii, mai mult sau mai puţin specifice vârstei, şcoala e de vină că absolvenţii nu ştiu să-şi facă un CV sau să completeze o cerere. Tot şcoala e de vină că tinerii nu ştiu să-şi gestioneze corect banii, pentru că n-au făcut educaţie financiară la liceu, şcoala e de vină că rămân adolescentele gravide pentru că nu se face educaţie sexuală la gimnaziu, şcoala e de vină că nu se duc tinerii la vot, pentru că nu se face educaţie civică.
Cumva şcoala a devenit calul de bătaie al tuturor, sacul de box în care ne vărsăm frustrările şi cangrena care distruge societatea, în loc s-o modeleze, s-o educe, s-o formeze. Privesc de mulţi ani acest fenomen şi, în general, evit să mă pronunţ asupra lui. Mai mult stau şi cuget în barbă şi mă gândesc că eu îmi trimit copilul la şcoală să înveţe tot ce nu-l pot învăţa eu acasă. Îl trimit să înveţe matematică, fizică şi chimie, botanică şi zoologie. Nu alea
care se învaţă din documentarele de pe Discovery, ci alea care se învaţă din manuale, care chiar dacă sunt proaste şi repetitive, au menirea de a le clarifica elevilor nişte noţiuni.
Dacă mi se pare că la şcoală nu înţelege suficient, mai completez eu acasă cu ce ştiu sau rog pe cineva să mă ajute, acolo unde nu mă pricep. Mai bombăn, evident, dar înţeleg că e greu pentru un învăţător sau un profesor să acorde atenţie individuală fiecărui copil într-o clasă cu treizeci şi trei de elevi. Încerc să fiu înţelegătoare şi mă înfurii doar acolo unde nedreptăţile sunt evidente. Mă înfurii doar când aud că o anumită profesoară nu-şi dă niciun interes cu restul clasei şi la ore îi ascultă doar pe copiii cu care face meditaţii în privat. N-ai cum să nu te înfurii auzind asta. Dar ce să faci, n-ai ce să faci, dacă e să reproducem o expresie nou intrată în vocabularul urban. Dai copilul la meditaţii şi speri să ţină pasul.
Nu mă înfurii niciodată că şcoala nu-i învaţă pe copii lucruri care, din punctul meu de vedere, trebuie învăţate în familie. Politeţea, spiritul civic, bunătatea, compasiunea se învaţă în cei optsprezece ani de acasă. Doar şapte ani de acasă nu-s suficienţi şi nu la limita asta trebuie să se oprească educaţia de acasă şi apoi să se transfere responsabilitatea asupra şcolii.
După ce înveţi copilul să dea bună ziua şi să nu arunce ambalajul de la bomboane pe jos, treci la nivelul următor: îl înveţi că libertatea lui se opreşte acolo unde începe libertatea altcuiva. După ce îl înveţi să-şi cunoască corpul şi cum funcţionează acesta, treci la nivelul următor şi îi explici respectul faţă de corpurile altora, îi explici cum funcţionează sexualitatea şi cum se poate bucura de ea în mod responsabil.
După ce îl înveţi că are drepturi, îl înveţi să iasă în stradă, dacă trebuie, ca să şi le apere. Îl înveţi că, în calitate de cetăţean al unei ţări, are obligaţii faţă de aceasta: obligaţia de a merge la vot, obligaţia de a-i respecta legile, obligaţia de a-şi plăti taxele, obligaţia de a nu-i distruge proprietăţile, bunurile, istoria.
După ce îl înveţi că jucăriile se cumpără cu bani, îl înveţi şi că banii sunt ceva care se câştigă prin muncă şi trebuie cheltuiţi cu înţelepciune. Îl înveţi că munca nu este o ruşine, că aşa funcţionează societatea şi că alocaţia, chiar şi aia dată de părinţi, vine doar până la o anumită vârstă. Îi spui că poate găsi un job care să-i placă, dacă îl caută suficient de mult.
Compasiunea nu se învaţă nici de la şcoală, nici din desenele animate. Compasiunea se învaţă discutând cu copilul despre ce înseamnă să te pui în papucii altora, să nu jigneşti, să nu răneşti, să nu dai în alţii, indiferent de situaţie. Compasiunea se învaţă povestindu-le copiilor că există oameni mai puţin norocoşi cărora le poţi dărui din timpul şi resursele tale.
Sunt multe lucruri pe care copiii le POT învăţa şi de la şcoală dar pe care TREBUIE să le înveţe acasă. Nu e din vina şcolii dacă la nouăsprezece-douăzeci de ani termină liceul şi nu ştiu aceste lucruri, ci este vina familiei în care au crescut. Şcoala poate fi sau nu vinovată pentru faptul că nu iau bacalaureatul, pentru faptul că nu le place fizica sau chimia sau pentru faptul că au învăţat integrale desi nu le folosesc la nimic în viaţă.
Dar în niciun caz nu poate fi făcută vinovată pentru faptul că nu a crescut oameni buni şi cetăţeni responsabili. Asta este numai şi numai treaba părinţilor, iar şcoala nu face decât să completeze educaţia primită acasă. Iar dacă aceea nu e, nimic nu e.
About Post Author
Da ,sunt de aceeasi parere cumva ;doar ca problema mea cea mare este ca de la scoala ,implicit elevii cei mari a invatat toate cuvintele ,,prostii,, cum le spuneam noi ;acum nu stiu ce sa zic ;oare in familia lor asa se vorbeste ?.Iàm explicat ca in viata sa ia tot ce e pozitiv si bun de la toate locurile unde va merge.
Un articol foarte, foarte bun. Felicitari Laura.