|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Cărțile profesorilor mei

Pe vremea în care backspace-ul se numea gumă de șters, iar în loc de Enter ziceam aliniat, când purtam uniformă fără să conștientizez cât pot să uniformizeze niște haine, pe când nu eram nostalgic după anii 80 ci îi trăiam, am fost și eu la școală.

A fost atât de demult încât risc să nu-mi amintesc de oameni relevanți care au contribuit la educația mea, așa că îi voi pomeni doar pe cei mai „cool” – sigur că în mileniul trecut nu confeream acestui cuvânt accepțiunea de azi – pe care mi-i amintesc. Iar acești profi, care mi-au pus cartea în mână, au avut ei înșiși legături cu cărți pe care aveam să le citesc peste ani (nu mă voi referi la autori de culegeri, mi-l amintesc însă pe Bătinețu, o legendă a matematicii, care preda în liceul pe care l-am urmat).

Cel mai cool a fost, indubitabil, Teacher – profesorul meu de engleză din școala primară și gimnazială. Trăiește și azi, are 87 de ani. trudește la a opta sa carte, o pregătește pe a noua și, așa cum am scris recent când ne-am revăzut, Gherasim Țic ne-a cucerit din prima, rugându-ne să îi zicem „Teacher”. Adică nici „Domnul”, ca învățătoarei (autentică nevastă de ștab comunist, era, vezi Doamne, „Doamna”), nici „tovarășul” ca altor profesori. Mi-a mai plăcut și că ne-a botezat pe englezește – fiecare a primit câte un nume, pe care avea să și-l scrie pe un cartonaș, și doar pe acela l-a folosit Teacher la ore („Jerry” m-a încântat, era altceva decât efortul prefăcut al cretinilor de la catedră, cărora li se părea amuzant să se joace cu pronunția numelui meu de familie). La Teacher, era o bucurie. Orele erau interactive, știa să ne bage în poveste, râdeam mult, învățam engleză fără să ne dăm seama. Iar la sfârșitul fiecărei ore, ne citea, în limba română, câte un fragment dintr-o carte pe care o scria. În vacanța de vară, când se pleca în excursii, criteriul de alegere al acestora era unul singur, „aia în care e și Teacher”… I-am citit cărțile după 1989, când am aflat că fusese deținut politic, iar elementele autobiografice, bazate pe fapte reale, inserate în romanele sale mi-au fost mai de folos decât multe texte obligatorii din programe școlare cu totul discutabile din perioada în care am mers la școală.

Am o amintire cu o carte legată și de alt profesor-scriitor: preda o materie tehnică și de dragul lui am învățat niște porcării față de care n-aveam nicio aplecare. Am făcut-o și pentru că, în anul de grație 1985, era ceea ce ar trebui să fie, după părerea mea, un profesor modern și-n anul de grație 2018: aproape de elevi și ca vârstă, și ca atitudine, și ca expresie vestimentară, izbutând să-și câștige respectul în fața unor adolescenți care poate n-au mare treabă cu materia pe care o predă. Aveam să-l reîntâlnesc după Revoluție – eram deja ziarist, la defunctul ziar „Tineretul liber”, și mă căutase pentru a afla dacă aveam vreo posibilitate să îi popularizez romanul. Îl semnase cu pseudonim, Val J. Buzoianu, se intitula „Fantezie de primăvară”, era primul roman erotic românesc postrevoluționar și, da, și acesta mi-a completat educația, de data aceasta, cu o materie care nu era în programă!

Mi-o amintesc cu duioșie și pe o altă profesoară de limba engleză, tot din liceul „Matei Basarab” – Coca Șovu, cea care avea să traducă una dintre celebrele cărți ale soțului ei, scriitorul George Șovu, „Declarație de dragoste”. Dincolo de vocația de dascăl excepțional (limba engleză a fost indispensabilă devenirii mele), doamna Șovu, mereu impecabilă într-o epocă în care cadrele didactice excelau prin cocuri ori dantură cu luciri prețioase, era, cum să vă zic?, democratică! Țin minte că ne puține ori prelungeam orele de pregătire pentru Olimpiadă cu discuții oneste despre „Declarația de dragoste”, pe care, în rebeliunea mea, îl consideram fals și nereprezentativ, în fine…

Ce doream să le transmit puștilor de azi care vor intra pe acest site și vor citi, presupun, pe sărite e că dacă eu am avut șansa unor întâlnirii cu niște oameni speciali precum cei amintiți (merită pomenite și doamnele Alboteanu și Sabău, de română, respectiv, engleză – câți profesori își cheamă favoriții acasă nu ca să le dea meditații, ci ca să le împrumute cărți mișto?!), o vor avea și ei. Vor întâlni, fără doar și poate, profesori care trec prin sistem ca gâsca prin apă, dar și oameni cu har, care îi vor face să pună mâna pe carte și să n-o mai dea din mână.

Leave a Reply