|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Alina Goșa, Scrisul face bine

Alina Goșa: Domnișoara Aura

Crăciunul lui ’99 a fost bogat în familia Goșa. Atât la propriu, dar mai ales la figurat. La propriu, pentru că mama lucra pe atunci la firma unui turc ajuns cine știe cum în orășelul nostru uitat de lume. Și, lucru chiar mai
neobișnuit, era plătită regește. Nu mai eram un copil deja, dar m-am simțit mai copil ca niciodată în
momentele acelea în care deschideam cadou după cadou. Iar mama mustăcea mulțumită de micile explozii de bucurie care însoțeau fiecare nouă descoperire. Reușise să-mi ofere, măcar o dată, tot ce-și dorise. Și pentru că uneori, deși nu destul de des, lucrurile se întâmplă așa cum ar trebui, cel mai important cadou a rămas ultimul.
Am desfăcut hârtia foșnitoare și privirea mi-a căzut pe o… carte. M-am încruntat contrariată. Nu pentru că o carte n-ar fi fost un cadou minunat, ci dimpotrivă. Mai ales pentru o persoană care citește compulsiv de la cinci ani. Dar totuși. Era o carte de dimensiunile unei coli A4 puțin mai late, subțire și colorată, o culegere de povestioare cu puțin text și multe poze, pentru copii de vârste mici. Mult mai mici decât cei 17 ani ai mei. Eu citeam “Elogiu mamei vitrege”, și mama ce carte alegea pentru mine?!? Era total inexplicabil. O glumă proastă? Dar dacă învățasem deja ceva din cărți, era să nu mă grăbesc. Să nu judec înainte să mi se dezvăluie întreaga poveste. Așa că, în loc să acuz direct, i-am adresat o privire întrebătoare. “Citește numele autoarei”, mi-a răspuns vocea ei. Dar misterul, departe de a se risipi, s-a adâncit și mai mult. Mama a zâmbit atunci și mi-a spus doar două cuvinte. Dar două cuvinte care valorau și încă valorează cât o întreagă lume. O lume a blândeții, a calmului, a susținerii și a încurajării, a entuziasmului și a mulțumirii date de lucrul bine făcut. Și lumea unei iubiri fără sfârșit. Pentru că Domnișoara Aura nu mi-a dăruit doar o carte într-o seară îndepărtată de Crăciun, ci consfințirea iubirii mele pentru cărți. De la Domnișoara Aura nu am primit doar lecții de gramatică, ci lecțiile cele mai importante pentru un copil: iubirea și respectul.

N-am revăzut-o niciodată după anul acela în care sintaxa frazei devenise terenul meu de joacă preferat. În care diminețile friguroase de duminică, în care trebuia să mă trezesc mult prea devreme, erau pline de bucurie și de anticipație, iar drumul spre ea – mereu prea lung.
Mă aștepta întotdeauna cu delicatese: fraze complicate descoperite și copiate din cărțile pe care le citea. Iar eu ardeam de nerăbdare să mă transform din nou, din copilul retras și timid de fiecare zi, în supereroul de duminică. În detectivul gramatical înarmat cu minte ageră, stilou șiîndârjire, căruia nimeni și nimic nu-i va sta în cale. Deveneam atunci, brusc, extrem de volubilă. Ba chiar războinică! Fiecare frază era o luptă pe viață și pe moarte, iar autorul ei – inamicul rău-intenționat și viclean, care făcea tot posibilul să mă încurce. În consecință, victoria mea trebuia să fie dramatică și zdrobitoare: nu doar să-i dejoc planurile, ci să-i expun și să-i argumentez mârșăvia fără drept de apel.

N-am revăzut-o niciodată pe Domnișoara Aura, dar nici n-o voi uita vreodată. În decursul anilor, cunoștințe comune care o întâlneau întâmplător îmi spuneau că a întrebat de mine. Iar întrebarea invariabilă, un alt cadou minunat al Domnișoarei Aura, era: “Ce face Alina, a început să scrie?” Domnișoară Aura, să știți că mă străduiesc să fiu omul pe care l-ați trezit în mine. Și că acum scriu uneori. Și uneori mă surprind întrebându-mă dacă ceea ce scriu, și cum scriu, v-ar întipări pe față, chiar și pentru un singur moment, zâmbetul acela de mândrie și bucurie caldă. Zâmbetul acela care era, pentru mine, recompensa cea mai de preț.

 

Alina Goșa,
Redactor-șef
Raftul cu Idei

 

 

Leave a Reply