Nicu Gavriluță: Profesorul – maestrul libertății interioare

Înțelegerea corectă și trăirea autentică a libertății se referă, în ultimă instanță, la libertatea interioară. Aceasta nu se confundă absolut deloc cu rosturile economice, juridice, politice și sociale ale libertății. Nu le exclude, dar poate (foarte) bine funcționa și în absența lor.

De obicei, libertatea interioară este apanajul lui homo religiosus și se întemeiază pe credință. Întrebarea este dacă mai poate astăzi un profesor (și nu neapărat un preot) să devină maestrul libertății interioare? Sunt, oare, oamenii de la catedră îndreptățiți să preia acum locurile vacante lăsate de străvechii specialiști ai sacrului? Cred că, într-o anumită măsură, acest “miracol” este cu putință. Cum? Prin ofocoerea zilnică a actului pedagogic cu devoțiunea specifică unui ritual sacru. Școala poate deveni astfel templul nostru cel de toate zilele, iar procesul educativ, o nesfărșită „rugăciune”. În fond, orice prifesio modernă poate fi sanctificată de duhul celui care o exersează. „Omul sfințește locul”, spune un vechi proverb românesc. Dacă un Alexandru Hașdeu cerea fiului său Bogdan să participe la război ca la un ritual sacru, ca și cum ar merge la primirea Sfintelor Taine, iar un Andrei Șerban afirma aproape în fiecare interviu că teatrul trebuie să fie un sanctuar, de ce nu am putea crede și noi că profesoratul ar putea fi o formă a rugăciunii noastre?

Cred că ceasurile negre ale învățământului românesc pot fi înțelese și interpretate ca o probă a unui scenariu inițiatic, dincolo de care vor trece doar adevărații profesori.

Specialistul libertății ultime este (și) profesorul care stăpânește convingător arta de a trece proba pustiului. Presimte și el la modul cel mai omenesc posibil durerile și nevoințele provocate de permanenta criză. Cu toate acestea, el are șansa enormă de a le și asuma și de a le transfigura. Cum? Dându-le un sens mai adânc, neomenesc chiar. Omul cărților poate și astăzi vedea în încercările timpului un simbol al prezenței lui Dumnezeu în lume. „Teroarea istoriei” (Mircea Eliade) devine astfel mai blândă și mai suportabilă. Nu este vorba de o eschivare lașă față de urgențele pragmatice ale momentului și de o retragere vinovată în paradisul spiritual al “Turnului de fildeș”. Dimpotrivă, profesorul înțeles ca maestru al libertății interioare, împreună cu discipolii (elevi/studenți), pot transfigura lăuntric alb-cenușiul vieții de zi cu zi sub semnul prezenței inefabile a sacrului în Timp și Istorie, așa cu visa Mircea Eliade.

(Fragment din volumul “Imaginarul social al tranziției românești. Simboluri, fantasme, reprezentări” Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, pp. 84-85)

Profesor universitar doctor Nicu Gavriluță

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași