Mihai Rădulescu: Carte vs Film. Bătălia continuă

Copilul stă la masă, în bucătărie, și mănâncă. Nu privește deloc în farfurie. Ochii îi sunt ațintiți pe ecranul smarthphone-ului pe care și l-a așezat cu grijă, vertical, rezemat de coșulețul de pâine.

Este o secvență obișnuită, în ziua de astăzi, în mai toate căminele. Faaă – sau băiatul – nu renunță nici în timpul mesei la serialul favorit.

Cu câteva generații în urmă, cadrul era relativ același. Nici noi nu ne vedeam doar de mâncare. Cu o singură diferență: sprijineam de coșul de pâine o carte sau un ziar. Surzi la reproșurile părinților, care ne tot spuneau că „nu e bine” să citeșți la masă, rămâneam absorbiți de literele din față noastră.

E greu, așadar, să le mai spui astăzi copiilor că “multitaskingul” în timpul mesei nu e sănătos.  Și mai greu devine atunci când vezi – asta da surpriză! – că pe telefonul mobil sau pe tabletă rulează un film românesc; o ecranizare a unui român celebru, despre care copilul spune că-l are în lista de lecturi obligatorii, primită la școală.

Acesta e momentul în care părintele simte că trebuie să intervină. Lectură înseamnă citit, nu privit! – sună dojană. Da? N-ați zis tot voi că timpul e prețios? De ce să pierd câteva zile să citesc cartea, când pot află esențialul în doar două ore, cât durează filmul? – răspunde nonșalant copilul.

Chiar așa, de ce? De ce să te hrăneșți cu poveștile dintre coperțile unui volum, în locul celor de pe ecrane? Cărțile folosesc doar un singur instrument de seducție – cuvântul – și sunt mai cronofage decât filmele, care te ademenesc în plus cu imagine și sunet.

Aparent, lupta pare inegală. Iar pentru generațiile actuale, în marea lor majoritate, a fost deja tranșată. Filmele au înlocuit cărțile – un fenomen care nu se oprește la activitatea de relaxare, ci ajunge, am văzut, până în zona de educație.

A continua să pledezi pentru citit pare astăzi o întreprindere mai dificilă că niciodată. Cum să le mai spui copiilor „ai carte, ai parte”, când realitatea demonstrează cel mai adesea contrariul? Oameni cu vizibile carențe de educație, unii adevărate mostre de agramatism, ajung să ocupe cele mai înalte funcții în stat. Iar starea materială a multora este direct proporțională cu dimensiunea plasmei TV din casă și invers proporțională cu mărimea bibliotecii (în cazul fericit în care  această există).

Și totuși, bătălia pentru cuvântul scris trebuie purtată în continuare, cu toată muniția din dotare. Inclusiv cu argumente deja cunoscute: cărțile îți oferă informații mai multe și mai diverse, te ajută să-ți îmbogățești vocabularul, lasă infinit mai mult loc imaginației decât filmele șamd.

Dacă unele dintre avantajele cititului par destul de clare, cel legat de imaginație nu cred că este perceput la adevărată valoare.

În definitiv, de ce este atât de importantă stimularea imaginației? – se pot întrebă toți cei care nu văd legătură directă și evidență, de altfel, dintre imaginație, creativitate și progres.

Poate cel mai interesant răspuns l-am întâlnit într-o … carte – desigur! – pe care am citit-o de curând: „Sapiens – Scurtă istorie a omenirii”, scrisă de Yuval Noah Harari.

Autorul explică, argumentat, miracolul prin care omul, care s-a aflat milioane de ani pe la mijlocul lanțului trofic, a ajuns brusc, în ultimii 100.000 de ani – odată cu ascensiunea lui Homo Sapiens – în fruntea acestuia.

Cheia constă în limbajul cu totul special al omului, în special trăsătură să unică de a transmite informații despre lucruri care pur și simplu nu există: “După câte știm, doar sapiens pot vorbi despre categorii întregi de entități pe care nu le-au văzut, atins sau mirosit vreodată. Multe animale și specii umane puteau spune înainte <Atenție! Un leu!>, dar numai Homo Sapiens a dobândit capacitatea de a spune <Leul este spiritul protector al tribului nostru>.”

Această capacitate de a vorbi despre ficțiuni este trăsătură cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor, susține Harari, care arată și de ce contează așa mult acest lucru: “Ficțiunea ne-a permis nu doar să imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestea biblică a creației, miturile Timpului Visurilor ale aborigenilor australieni și miturile naționaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri le conferă sapiens-ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil cu un număr nelimitat de străini. Acesta e motivul pentru care sapiens conduc lumea.“

Așadar, ficțiunea. Imaginația. O aptitudine specifică doar omului, un atribut esențial care-l separă de celelalte animale. Și, în consecință, un argument demn de luat în seama în pledoaria pentru carte, ca stimulator de imaginație mult mai puternic decât filmul.

Merită „pedalat” pe acest argument. Poate avea succes acolo unde altele n-au avut, pentru că zgândăre coarda sensibilă a fiecăruia. Cine nu vrea să fie considerat … om inteligent?!

PS: Sapiens, a lui Yuval Noah Harari, ar trebui studiată în școli. Este un tur de istorie a speciei umane, o carte bazată pe dovezi științifice, scrisă într-un limbaj provocator și lesne de înțeles. Le-ar fi mult mai utilă elevilor decât multe dintre manualele stufoase și încâlcite de astăzi. S-ar putea numi chiar așa : „Scurtă istorie a omenirii”. Dar manualul ar trebui dat la tipar cât mai repede… până nu apare filmul!

Mihai Rădulescu, Scrisul face bine