Christian Comșa: Educația prin ochii copiilor
Învățăm pentru viitor, pentru un viitor mai bun, pentru a ne descurca în viață, pentru a ne integra în societate. Acestea au fost răspunsurile copiilor de clasa a IV- a la întrebarea ,,Pentru ce învățăm?”.
Răspunsurile copiilor îi arată ca niște purtători de cuvânt ai părinților. Copiii își asumă, reproducând uneori textual, aspirațiile educaționale din familia lărgită. Și noi am crescut cu părinți și bunici, unii dintre ei nu foarte educați, dar care nu s-au abătut niciodată de la a ne repeta cu obsesie ,,ai carte, ai parte!”.
Deci, școala desenează un viitor mai bun, chiar dacă în cele mai multe cazuri viitorul e adesea gândit abstract și neclar la fel ca sintagma ,,ai carte, ai parte!”.
Oferă însă instituțiile care furnizează educație pregătirea necesară pentru viitor? Se gândesc profesorii la viitor în activitatea de predare? Se gândesc părinții la viitor? Știm cum va arăta viitorul pentru a pregătii copiii pentru acesta? Este educația un bun în sine sau doar un vehicul către succes? Multe întrebări cu posibile răspunsuri relative și incomplete.
Două lucruri sunt cu adevărat relevante și general valabile: să păstrăm vie nevoia de a învăța cu care ne naștem, să învățăm să învățăm și să ne exercităm în permanență abilitatea naturală de a cerceta.
Copiii se nasc cu o nevoie extraordinară de a învăța. Vor să descopere, vor să simtă, vor să interactioneze, vor să facă parte dintr-un grup. Alimentarea acestei nevoi reprezintă un prim pas spre viitor. În primii ani de viață ca părinți avem datoria de a oferi în permanență oportunități de învățare, avem datoria de a crea un mediu corespunzător, avem datoria de a fi un exemplu.
Nevoia de a învăța este importantă deoarece ca adulți trebuie să ne dorim în permanență să devenim elevi, să o luăm de la început, să învățăm lucruri noi.
Nu este suficient ca să învățăm copiii să gândească dacă nu susținem motivația de a învăța în permanență, dacă nu susținem curiozitatea. Trebuie să luptăm cu autosuficiența. Curiozitatea ne face să încercăm un lucru până reușim să-l facem, ne face să ne gândim la un lucru până îl înțelegem. Copiii au un viitor bun dacă reușeșc să păstreze vie nevoia de a învăța în permanență.
Societatea se schimbă, competențele necesare pentru reușita profesională se schimbă în permanență. Ce putem face este să ajutăm copiii să se ajute singuri, să se adapteze, să fie capabili să învețe lucruri noi.
Singura lecție cu adevărat utilă pe care ca dascăli o putem preda este aceea de a învăța copiii să gândească, să facă conexiuni, să transfere cunoștințele dobândite într-un domeniu către alte domenii.
Cum dezvoltăm abilitatea de a învăța?
Cred că școala de astăzi, din dorința de a acoperi imensa cerere de informație, este în mare parte canalizată spre abstract. Mintea unui copil nu este pregătită să înțeleagă subiecte abstracte și să treaca într-o singură zi prin 6-7 materii de studiu absolut diferite între ele. Aceasta este calea sigură prin care omorâm curiozitatea naturală a copilului. Faptul că nu înțelege omoară posibilitatea ca acesta să își dezvolte abilitatea de a învăța. Îi produce anxietate în față cunoașterii și teama de a nu greși în reproducerea conceptelor abstracte. O abordare corectă ar fi să introducem concepte abstracte prin aspecte practice, pentru ca elevul să înțeleagă de ce și pentru ce învață.
Învățarea trebuie să fie proces constructiv, nu receptiv. Înțelegerea vine prin experiențele și interacțiunea cu mediul. Rolul profesorului și al elevului trebuie redefinit din punctul de vedere al responsabilităților. Elevul este responsabil pentru cunoștințele și abilitățile dobândire, profesorul nu trebuie să mai reprezinte ,,autoritatea”, ci mai degrabă să fie un ghid, mediator, facilitator al cunoașterii și gândirii.
Dincolo de ceea ce ne propunem, dincolo de ceea ce vom realiza în viitor, dincolo de funcții, titluri și diplome este bine să educăm oameni. Scopul ultim al educației trebuie să fie acela de a educa ,,oameni”. A fi om înseamnă a fi civilizat, dar mai ales a fi într-o permanentă stare de consonanță cu tine însuți, cu gândurile, sentimentele și asiprațiile proprii.
About Post Author
Îmi place fraza asta: ”Nu este suficient ca să învățăm copiii să gândească dacă nu susținem motivația de a învăța în permanență, dacă nu susținem curiozitatea.”
Cred că aici este cheia învățării. Să îi stârnești curiozitatea copilului. Să nu învețe pentru că sunt obligați, ci pentru că își doresc să afle mai multe. E o artă și trezirea curiozității copilului. Trebuie să ai o relație strânsă cu el, ca să știi cum poți să îi trezești dorința de a afla mai multe pe o temă. 🙂
Tocmai am participat la un seminar care ne conștientiza de faptul că poți motiva serios un copil să învețe, poți avea argumente, iar el poate refuza în continuarea să facă asta. Ceea ce e nevoie este să-i explici cum anume să o facă și să stai cu el, dacă e nevoie, nu să vrei să scapi repede de el… Efectiv, părinții – dacă profesorii nu o fac! – trebuie să învețe să-i facă pe copii să iubească învățarea… 🙂