|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Alex Zamfir, Scrisul face bine

Alex Zamfir: Educarea Generației Alpha

Mă uit la copilul meu în vârstă de aproape 7 ani și la toți ceilalți copii din “Generația Alpha” (copii născuți după 2010) și, în timp ce mulți alții văd o mare problemă în faptul că ei s-au născut “cu telefonul mobil de gât”, eu văd în asta o mare oportunitate pentru noi, părinții, un ajutor nesperat în educarea lor. Nu știu dacă un ajutor dorit, dar unul care nu mai poate fi ignorat. Și aici nu mă refer la faptul că putem să ne bazăm pe telefoane, alte gadget-uri sau social media să ne educe copiii. Nici pe departe, asta rămâne tot în sarcina noastră. Sau, să sperăm că n-o să renunțăm la această sarcină.

Să mă explic. Am crescut în vremea în care tot ceea ce li se pare lor normal azi era pentru mine la fel de îndepărtat cum trebuie să fi fost zborul în spațiu pentru Jules Verne.

Sursele noastre de informație erau ziarele (tipărite), cărțile (tipărite) și prietenii și familia. Când aveai o nedumerire, te duceai acasă și întrebai cum stau lucrurile:

– Mami, e adevărat că dacă mă masturbez, o să orbesc?
– ……de unde ai auzit de masturbare? probabil că te-ar fi întrebat, panicată și leoarcă de transpirație, mama ta.
– De la școală. Și Victor mi-a zis că mama lui i-a spus că dacă face asta, va orbi.
– …bineînțeles că se orbește din așa ceva! Îl mai știi pe vecinul ăla bătrân și orb? și-ar fi amintit mama ta de cineva pe care ai fi putut să-l cunoști.
– Da… Uau, să nu-mi zici că de-asta a orbit!?!
– Ba da! Și să nu te prind că faci așa ceva, că îți dau și eu vreo două, de sigur nu mai vezi.

Cam așa ar fi decurs discuția și, neavând alte surse de informare, unele mai obiective, ai fi luat de bun ce tocmai aflaseși. Nu, asta nu te-ar fi oprit s-o faci oricum, dar sentimentele de vinovăție, frică, spaimă în vreo dimineață în care te-ai fi trezit cu ochii împăienjeniți, te-ar fi însoțit pentru multă vreme, dacă nu pentru toată viața.

Și subiectul dialogului imaginar, deși extrem de relevant, poate fi înlocuit cu ce vreți voi: Moș Crăciun, Adam și Eva, diferite boli etc. Educatorii noștri,  fie că vorbim chiar de profesori sau de familie și rude, erau cei ce dețineau adevărul absolut și chiar dacă uneori bănuiam că lucrurile nu stăteau fix cum ni le prezentau ei, nu aveam niciun argument să-i contracarăm, așa că de cele mai multe ori, ajungeam să ne însușim adevărurile lor, indiferent dacă ele chiar erau sau nu adevărate.

Din fericire, spun eu, acest lucru nu mai este posibil în ziua de azi. Astăzi, internetul, departe de a fi perfect, este o unealtă la îndemâna tuturor (și când spun “la îndemână”, mă refer la sensul cel mai propriu al expresiei) prin care ei pot verifica diferitele “teorii” pe care educatorii lor încearcă să le inoculeze și pe care ei le simt ca fiind doar parțial sau total neadevărate.

Și aici mi se pare mie că apare marea oportunitate pentru noi. Căci avem șansa de a ne construi o altfel de relație cu copiii noștri, adică cu acei oameni care ne văd ca cele mai importate persoane pentru ei și care își vor modela foarte multe comportamente din ceea ce vor vedea la noi. Și conștientizând că nu mai avem cum să-i păcălim, să-i “ducem cu zăhărelul” pentru că e mai simplu așa, pentru că ne este nouă rușine de diferite subiecte sau din cine știe ce alt motiv, putem să ne hotărâm să avem genul de relație pe care ne-ar fi plăcut și nouă să o aibă adulții cu noi atunci, pe vremea când eram copii.

O relație bazată pe adevăr, indiferent cât de dureros sau rușinos ar fi acesta. O relație în care ar trebui să ne asumăm că sunt lucruri care sunt într-un fel, chiar dacă nouă nu ne place faptul că sunt așa. O relație în care să acceptăm că nu avem răspunsuri la multe dintre întrebările lor, dar că ne-ar plăcea să le descoperim împreună. O relație bazată pe dialog și pe dezbatere, nu pe monolog și impunere cu forța a unor idei sau doctrine. Mai ales că unii dintre noi am experimentat pe propria piele falimentul unui astfel de sistem și costurile imense pe  care a trebuit să le plătim și pe care se pare că le plătim în continuare.

Fie că ne place sau nu, tehnologia a devenit un pilon important, independent și de neoprit al educării copiilor noștri. Nu mai există cale de întoarcere și nu mai putem să ne consolăm la gândul că asta se va întâmpla altora, peste ani mulți. Nu, asta ni se întâmplă nouă, acum. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne revizuim ce, cum și când îi învățăm pe copiii noștri despre diferitele subiecte pe care fiecare dintre noi le consideră “spinoase”.

Căci avem două mari avantaje în fața internetului și a tehnologiei în general:

Putem fi prima lor sursă de informare. Și, dacă le câștigăm încrederea, ceea ce în ziua de azi se traduce obligatoriu în a le spune adevărul (să nu avem vreun dubiu că mai devreme sau mai târziu se vor îndoi de noi și ne vor verifica…n-am făcut și noi exact la fel?), vom rămâne mereu o sursă de încredere. Și, în orice societate, trecută sau prezentă, sursele de încredere sunt foarte importante pentru fiecare dintre noi și apelăm la ele de câte ori ne este greu. Și nu asta ne dorim ca părinți, să știm că la noi vor veni copiii atunci când vor da de greu?

Avem propria experiență pe care să o împărtășim cu ei. Le putem spune ce credem noi că e bine și ce e rău și, mai ales, de ce, prin prisma lucrurilor pe care le-am trăit. Ne uităm uimiți la diferite prezentări (pe internet, bineînțeles ☺ ) ale oamenilor pe care îi admirăm și ne minunăm de lucrurile pe care le povestesc ei acolo și de experiențele trăite. E, dacă vom ști cum să comunicăm cu cei mici, sunt convins că la fel se vor uita și ei la noi și ne vor sorbi cuvintele atunci când le vom povesti lucruri care sunt importante pentru ei.

Fie că acceptăm sau nu, lumea noastră s-a schimbat. Nu, am greșit, lumea noastră se schimbă în fiecare zi, la o viteză care ne amețește, ca să nu zic că ne face de-a dreptul rău. Nu mai putem afirma că știm ce lume vom lăsa copiilor din ziua de azi. Nu, ei își vor construi singuri lumea lor, o lume care nici măcar ei nu știu cum va arăta. Noi putem doar să le povestim, cu onestitate, despre lucrurile care au fost și sunt importante pentru noi. Făcând asta, ne oferim șansa să fim spectatori în primul rând la lumea pe care și-o clădesc ei. Căci de clădit, sigur și-o vor clădi. Cu ajutorul nostru sau în ciuda noastră. Asta e decizia pe care trebuie s-o luăm noi.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.