Mihaela Ioniță: Nostalgie

În liceu am iubit un tenismen și un poet. Ordinea e dată doar de faptul că am descoperit mai întâi ciuful roșcat al lui John McEnroe și mai apoi pletele blonde ale lui Nichita. Cumva și americanul m-a cucerit tot prin cuvinte, de cele mai multe ori, injurii adresate oricui se află prin preajmă. Omul avea stări, sentimente, te plesnea cu ele, ți le striga în față, era viu și avea grijă să-ți arate asta cu vârf și îndesat. Asta și faptul că nu se lăsa nici mort, m-au cucerit iremediabil.

Poezia însă m-a dat gata, aia cu majuscule! Citeam în draci, de ceva vreme mai mult poezie, poeți contemporani, asta așa, ca într-un fel de frondă, clasicii erau obligatorii, deci lăsați pe mai târziu! Cu rușine recunosc, sunt vinovată, am citit „Moromeții” abia după Bac. Citisem însă critică, mă pasiona, am luat zecele din mers, fără să citesc opera. Am citit-o după, iar și iar și iar…

Dar să revin de unde am plecat, minunea s-a petrecut așa: Am deschis cartea și am simțit un quelque chose, un fel de premoniție stranie că va urma ceva care mă va schimba definitiv. Și ce să vezi, așa a fost… îmi găsisem Poetul și uite asa, în dulcele stil clasic, m-am îndrăgostit definitiv. Eram la vârsta marilor iubiri și a marilor drame, lumea exterioară era mică, meschină, lumea interioară vastă și interesantă, populată de personaje mișto! D-alde Margues, Llosa, Fournier, Rilke, Green, Dimov, Stratan, Coșovei, Tudor George și peste toți, Nichita! Murmuram Necuvintele ca mamaie psalmii, într-un fel de transă. Eram într-o permanentă stare de grație, de fapt eram năucă mai tot timpul, cu capu-n seninul din mine!

Iarnă. Câțiva metri până-n poarta liceului Sf. Sava. Ridic ochii. Îi flutură părul. Trage din țigară. Își ține strâns gulerul pufoaicei. Trece pe lângă mine. Razant. Simt miros de tutun. Și genialitate. Înțepenesc. Îmi revin. Alerg înapoi. Îi spun despre cât îl admir. Îngăim ceva despre niște prieteni comuni și încercările mele literare. Îmi desenează pe caietul de mate. Inima lui. „Să-mi ții pumnii că mă duc în iad”. Îi spun că am teza. Mă sărută pe un obraz. Apoi pe celălalt. Plutesc. Ultima oră. Teza. La fizică. Plutesc. Fizic. Nu scriu nimic. Strâng pumnii. Cu ei strânși îmi ating obrajii. Ușor. De teamă să nu strivesc sărutul.

Ies pe poartă liceului. Ridic ochii. Îi flutură părul. Trage din țigară. Își ține strâns gulerul pufoaicei. Se întoarce din iad. Cum a fost? „Nasol”. La tine? Și la mine. Mă sărută pe un obraz. Apoi pe celălalt. Trece pe lângă mine. Simt miros de tutun. Și genialitate. Sunt fericită.

Cu toți avem întâlniri fundamentale, care ne schimbă definitiv, care ne marchează. Așa a fost întâlnirea mea cu Nichita Stănescu. Iadul era Editura Cartea Românească, aflată în apropierea liceului. Librar era Mircea Nedelciu. Îmi împrumuta ultimele apariții, cu condiția să le citesc frumos, fără foi îndoite. Dar asta-i o altă poveste!

Nostalgie

Îmi amintesc de vremea când fantazam plenar

despre succese-n muncă şi planul cincinal

Shoppinguiam prin rafturi cu zacuscă

iubirea era pură și vetustă

Ne ostoiam intern, combustia cu creveți

şi stele ne sclipeau, duios, pe epoleți

Aveam convingeri şi principii ferme

pereții-aveau urechi de pahiderme

și de-aia le păstram întru vecie

în universul casnic din sufragerie

Eram pe-acelaşi stat şi la chenzină