Mihaela Ioniță: Nostalgie
În liceu am iubit un tenismen și un poet. Ordinea e dată doar de faptul că am descoperit mai întâi ciuful roșcat al lui John McEnroe și mai apoi pletele blonde ale lui Nichita. Cumva și americanul m-a cucerit tot prin cuvinte, de cele mai multe ori, injurii adresate oricui se află prin preajmă. Omul avea stări, sentimente, te plesnea cu ele, ți le striga în față, era viu și avea grijă să-ți arate asta cu vârf și îndesat. Asta și faptul că nu se lăsa nici mort, m-au cucerit iremediabil.
Poezia însă m-a dat gata, aia cu majuscule! Citeam în draci, de ceva vreme mai mult poezie, poeți contemporani, asta așa, ca într-un fel de frondă, clasicii erau obligatorii, deci lăsați pe mai târziu! Cu rușine recunosc, sunt vinovată, am citit „Moromeții” abia după Bac. Citisem însă critică, mă pasiona, am luat zecele din mers, fără să citesc opera. Am citit-o după, iar și iar și iar…
Dar să revin de unde am plecat, minunea s-a petrecut așa: Am deschis cartea și am simțit un quelque chose, un fel de premoniție stranie că va urma ceva care mă va schimba definitiv. Și ce să vezi, așa a fost… îmi găsisem Poetul și uite asa, în dulcele stil clasic, m-am îndrăgostit definitiv. Eram la vârsta marilor iubiri și a marilor drame, lumea exterioară era mică, meschină, lumea interioară vastă și interesantă, populată de personaje mișto! D-alde Margues, Llosa, Fournier, Rilke, Green, Dimov, Stratan, Coșovei, Tudor George și peste toți, Nichita! Murmuram Necuvintele ca mamaie psalmii, într-un fel de transă. Eram într-o permanentă stare de grație, de fapt eram năucă mai tot timpul, cu capu-n seninul din mine!
Iarnă. Câțiva metri până-n poarta liceului Sf. Sava. Ridic ochii. Îi flutură părul. Trage din țigară. Își ține strâns gulerul pufoaicei. Trece pe lângă mine. Razant. Simt miros de tutun. Și genialitate. Înțepenesc. Îmi revin. Alerg înapoi. Îi spun despre cât îl admir. Îngăim ceva despre niște prieteni comuni și încercările mele literare. Îmi desenează pe caietul de mate. Inima lui. „Să-mi ții pumnii că mă duc în iad”. Îi spun că am teza. Mă sărută pe un obraz. Apoi pe celălalt. Plutesc. Ultima oră. Teza. La fizică. Plutesc. Fizic. Nu scriu nimic. Strâng pumnii. Cu ei strânși îmi ating obrajii. Ușor. De teamă să nu strivesc sărutul.
Ies pe poartă liceului. Ridic ochii. Îi flutură părul. Trage din țigară. Își ține strâns gulerul pufoaicei. Se întoarce din iad. Cum a fost? „Nasol”. La tine? Și la mine. Mă sărută pe un obraz. Apoi pe celălalt. Trece pe lângă mine. Simt miros de tutun. Și genialitate. Sunt fericită.
Cu toți avem întâlniri fundamentale, care ne schimbă definitiv, care ne marchează. Așa a fost întâlnirea mea cu Nichita Stănescu. Iadul era Editura Cartea Românească, aflată în apropierea liceului. Librar era Mircea Nedelciu. Îmi împrumuta ultimele apariții, cu condiția să le citesc frumos, fără foi îndoite. Dar asta-i o altă poveste!
Nostalgie
Îmi amintesc de vremea când fantazam plenar
despre succese-n muncă şi planul cincinal
Shoppinguiam prin rafturi cu zacuscă
iubirea era pură și vetustă
Ne ostoiam intern, combustia cu creveți
şi stele ne sclipeau, duios, pe epoleți
Aveam convingeri şi principii ferme
pereții-aveau urechi de pahiderme
și de-aia le păstram întru vecie
în universul casnic din sufragerie
Eram pe-acelaşi stat şi la chenzină
mă seduceai rapid c-o savarină
destul de dulce şi cu gust incert
eu mă lăsam pupată în parcul de la Drept
Că arme de seducţie, păstram prin dormitoare
albume de familie şi clasoare
Cu timbre ştampilate şi coliţe-n colecţie
ne menţineam amorul în erecţie
Înfioraţi de zvonul ce străbătea prin uşi
socializăm intens la fraţii Petreuşi
şi coadă ne părea o penitenţă uşoară
fiindcă râvneam la carne şi la salam de vară
Jucăm capace, leapşa şi poarca pe la bloc
şi sufletul ne flutura ştrengar la cozoroc
Iar cheia de la gât, mândru purtată-n şnur
ne promitea dulci clipe de lene şi huzur
Singuri acasă, rămași în confort doi
eram stăpânii lumii amândoi.
Îmi amintesc,trăiam printre cuvinte
Mușcate în vitrină,creveți și jurăminte
Miros de carte veche,parizer și caimac
Și-un legământ solemn :eu n-am să tac !
Și-n fiecare zi la geometrie
Luăm lecția despre cerc,din poezie
Mi se făcea de altceva mereu
Nichita era Gralul meu !
La Cina, pe terasă, în taină, clandestin
schimbăm Deep Purple cu Led Zeppelin
mişcându-ne-n constrângeri şi şabloane
plesneam de libertate-n sarafane
Iar eu visam să-mi găuresc buricul
în odioasă dictatură-a lu’ nea Nicu
revoltă mi-o strângea că-n chingi bentiţa
sărutul era dulce-atunci precum halviţa!
Mihaela Ioniță, Scrisul face bine