Mirela Nemțanu: Cartea – pansament pentru suflet

Țineam în mână cartea de un verde crud (“Toporișca”, de Gary Paulsen, din colecția “Cărțile de aur ale copilăriei”) când am bătut ușor în ușa salonului în care era el, copilul cu păr bălai și ochi albaștri.

I-am dus cartea ca să o citească și să mai uite un pic de patul în care boala asta cu nume zodiacal, care i-a mâncat din oase și plămâni, îl ținea imobilizat. S-a bucurat de gest, atât de surprins și sincer… ochii albaștri s-au luminat un pic, dar s-au amărât rapid când a văzut coperta „aaaa….am citit-o”. A continuat însă politicos: „dar e o carte frumoasă. Foarte frumoasă!”.

A avut dreptate.

L-am rugat să îmi spună ce altă carte și-ar dori, orice carte!, i-o aduc eu. Încântat și spontan mi-a răspuns: „Harry Potter. Nu am citit niciun volum”. Ne-a încremenit privirea în același timp când am realizat amândoi. „Dar….nu o să am timp să o termin…”.

A avut dreptate. Din nou ☹…

I-am adus ultimul număr din National Geographic. „M-ați nimerit. Asta îmi place mult”. Cu greu a deschis ochii când mi-a spus asta, cu greu și-a legat cuvintele, zâmbetul a refuzat să se arate, mâna nu a putut cuprinde revista, gâfâind sub povara cu care iminenta moarte începuse să îl apese, povara pe care doar morfina o mai calma.

Probabil că următorul copil ce va sta în acel pat va termina revista. El, copilul bălai cu cei mai frumoși ochi albaștri, nu a mai apucat…

Copiii de la noi, de la HOSPICE Casa Speranței, altfel citesc cărțile… Le citesc cu sufletul, cu gândul, cu ochii largi deschiși. Le citesc și datorită lor…trăiesc. Trăiesc altfel. Se spune mereu că prin cărți poți ajunge oriunde îți dorești și, ca sa vezi, chiar așa este. Prin cărți pot uita de patul în care boala îi ține imobilizați, pot ieși din scaunul cu rotile care le fură mobilitatea, își pot folosi mânuțele care se încăpățânează să stea inerte. Prin cărți li se deschide o lume întreagă, o lume în care ei au rolul principal! Pot ajunge să înoate cu delfinii, să se urce pe vârfuri de munte amețitoare, să parcurgă cărări montane sau să viziteze orașe antice, se pot război cu tâlhari sau pot ajunge să înfrunte primejdii ale căror înfrângeri îi califica în eroi incontestabili… Pot fi cavalerii unor prințese de o frumusețe amețitoare, pot fi prințesele suave ce merită să fie salvate, se pot îndrăgosti….pot iubi, pot simți, pot să își trăiască fiecare zi ca și cum ar fi un deceniu…

Prin cărți pot ajunge să își deschidă o lume întreagă, atunci când lumea întreagă li se închide.

Prin cărți pot ajunge să uite, măcar pentru un scurt interval de timp, că asupra lor planează o boală cu un diagnostic incurabil, o boală care, de multe ori, are un ceas pe care îl pornește morbid cu un ticăit asurzitor – tic, tac, s-a mai scurs un pic…

De mică țin minte că, de fiecare dată când intram în casa cuiva, primul lucru după care mă uitam era biblioteca. Nu mă interesa neapărat câte camere avea locuința respectivă, ce mobilă exista, ci biblioteca. Dacă există, ce cărți găzduiește, cât de importantă este pentru stăpânii ei. Poate pentru ca la noi în casă, de mică, am crescut înconjurată de biblioteci în fiecare cameră și cărți care mi-au fost cei mai buni prieteni – la fel cum și acum fiecare cameră a casei mele găzduiește cărți ce se cer descoperite sau redescoperite.

Am realizat că mi-am păstrat și acum acest obicei, de a ma uita după biblioteci în casele oamenilor, iar prezența cărților în viața și interesul cuiva îmi spune multe despre aceea persoană. La fel și lipsa lor.

Am constatat la un moment dat că acest obicei se manifestă, inconștient, în fiecare dimineață în care ajung la HOSPICE când – intrând în clădire prin zona centrului de zi – îmi apare în cale biblioteca mare, ticsită de cărți ce îi așteaptă pe pacienții dornici de călătorii imaginare. Și probabil de aceea, în vizitele pe care le fac prin saloanele pacienților noștri mă uit mereu să văd ce au pe noptiera de lângă pat. Și aproape inevitabil văd pe noptieră, pe lângă paharul cu apă, obiectele dragi sau telefonul prin care comunică cu familia….. o carte.

De obicei este cartea pe care au luat-o de la biblioteca noastră, sau pe care le-a adus-o colega psiholog, sau colega consilier spiritual, sau câteodată este cartea adusă de acasă; în multe cazuri este doar o cărticica mică de rugăciuni… Oricum ar fi, este cartea în care sufletul lor își găsește alinare. Pentru că atâta vreme cât stau la noi, HOSPICE devine casa lor, casa din care nu lipsesc cărți.

La HOSPICE, locul în care adulții și copiii bolnavi incurabili și cu un prognostic limitat de viață își găsesc alinarea și primesc îngrijirile paliative necesare, am învățat că viața trebuie văzută cu ochii sufletului și simțită cu puterea minții. Aici am învățat că viața are alt ritm, am învățat că fiecare clipă de viață contează și fiecare persoană are dreptul să își trăiască fiecare clipă de viață cu demnitate și speranță. Aici am învățat că viața, zâmbetele, au altă dimensiune și altă valoare – o valoare care vine să se contrapună cu realitatea pe care viața o aduce, câteodată, prea brutal în viața semenilor noștri.

În această redefinire a vieții și a locului care devine casă, cărțile își găsesc locul lor de vază – de deschizător de lumi și stimulator al imaginației, de alinare a durerii, de uitare a suferinței, de ridicare a rugăciunilor.

De pansament pentru suflet.

de Mirela Nemțanu, CEO HOSPICE Casa Speranței