Cătălin Crețu: Însemnări apocrife despre Gulliver

Întâmplător, mi-au căzut sub ochi unele însemnări necunoscute despre călătoriile lui Gulliver. Am fost fascinat de conținutul acestora și, în consecință, am purces îndată la transcrierea lor pentru a le putea încredința mai apoi tiparului. Cu scopul de a menține viu și nealterat mesajul autorului și pentru a nu denatura în vreun mod calitatea celor consemnate, voi reda întocmai conținutul manuscrisului. Iată, în continuare, ce ne povestește încercatul călător:

„… Cum am deschis ochii am înțeles într-o clipă că mă aflam într-un loc unde nu mai fusesem niciodată dar în care visasem parcă dintotdeauna să ajung. Mă uitam uimit de jur împrejur, totul era minunat. Cerul părea vrăjit, verdele ierbii mă fascina prin puritatea lui, păsărelele ciripeau fericite în pomii înfloriți și oamenii… Era ceva ce m-a fascinat de la început în înfățișarea lor: purta fiecare în parte o aură de seninătate.

Multă vreme mi-a fost teamă să ies din ascunzișul meu și să mă arăt lor; asta nu pentru că gândeam că ar putea cineva să-mi facă vreun rău ci, dimpotrivă, mă temeam ca nu cumva prezența mea să întineze pacea și echilibrul pe care le dobândiseră. Într-un târziu m-am hotărât…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

M-au condus în fața unui om scund, distins, căruia părul cărunt îi dădea o aură de noblețe. Nu era vreun rege sau împărat ci, așa cum îl numeau toți, Maestru. Un fapt mi-a atras atenția de la bun început în timp ce traversam cele câteva încăperi: prezența numeroaselor instrumente muzicale așezate la tot pasul. În plus, din diverse saloane răzbăteau până la mine sonorități de o frumusețe nemaiauzită. Am înțeles îndată că muzica juca un rol foarte important în viața acelui popor.

Aveam în fața mea un omuleț în aparență simplu, dar cu o privire atât de pătrunzătoare încât cred că în câteva clipe mi-a citit tot trecutul. M-am prezentat și am început să-i povestesc câte ceva despre țara mea de baștină și locuitorii ei, precum și cele mai importante întâmplări pe care le trăisem în peregrinările mele din ultimii ani. Când mi-am terminat de depănat amintirile, l-am rugat să-mi dezvăluie secretul acelei seninătăți incredibile care guverna oamenii și locurile pe care tocmai le descoperisem. M-a rugat să-l urmez și astfel am ajuns în una dintre grădinile ce împrejmuiau reședința sa, pe urmă ne-am așezat pe una din bănci. În mijlocul unei vegetații minunate, aureolată de muzica unor interpreți desăvârșiți, am început să ascult glasul limpede al Maestrului. Mare era înțelepciunea acestui om și multe i-au fost date să vadă! Tot ceea ce învățase și experimentase în viața lui pusese apoi în practică, îndrumându-și comunitatea spre o înaltă treaptă de desăvârșire spirituală.

A început prin a-mi povesti despre modul în care sunt atrași copiii înspre muzică, despre talentul și preocuparea în acest sens a învățătorilor lor pe care el însuși îi instruise. Dragostea copiilor pentru jocul cu sunete era piatra de temelie a noului umanism pe care Maestrul îl anticipase. De aici se nășteau alte jocuri, mereu mai complexe și mai inteligente, jocuri cu voci, apoi cu instrumente, cu melodii, polifonii, armonii; totul era învățătură, devenire, educație într-un spațiu sonor fascinant. Se formau de pe acum caracterele care mai târziu aveau să alcătuiască împreună acea trăsătură esențială a comunității în mijlocul căreia de scurtă vreme mă aflam: seninătatea.

Copiii deveneau adolescenți, apoi, când atingeau pragul maturității, optau pentru unul din numeroasele nivele de pregătire ce li se deschideau în perspectivă. Erau deja suficient de lucizi ca să înțeleagă că, deși toți primiseră o educație aleasă, erau diferiți. Fiecare avea însă posibilitatea să-și desăvârșească învățătura în domeniul profesional care i se potrivea cel mai bine. Serveau în comun aceluiași scop, fiecare reprezenta o mică rotiță într-un angrenaj fabulos care avea capacitatea de a-i cuprinde pe toți.

Un fapt interesant era acela că după ce învățăceii dovedeau suficient discernământ, erau invitați să-și aleagă profesorii și implicit disciplinele pe care urmau să le studieze. Fiecare dintre ei știa deja cum să-și împartă timpul dedicat învățării: cunoștințele dobândite la cursurile educatorilor erau aprofundate în orele de studiu individual și comentate și puse în practică în echipă, împreună cu colegii lor. Cei care optau pentru cariera pedagogică erau îndrumați de Maestrul însuși, având în vedere responsabilitatea pe care și-o asumau.

Înțelegeam astfel de ce oamenilor crescuți într-o asemenea atmosferă le erau străine sentimente precum ura, răutatea sau invidia. Nu știu de ce, dar chiar în acele clipe mi-au trecut prin minte câteva gânduri despre slăbiciunile și defectele poporului meu: dușmănia dintre colegii de breaslă, goana după putere, orgoliul nemăsurat al unora. Am vrut să-i vorbesc Maestrului despre toate acestea, dar teama de a nu-l tulbura m-a împiedicat. Am îndrăznit doar să-l întreb câte ceva despre istoria neamului său și despre tradiția pe care și-a fondat învățătura. Figura sa a devenit dintr-o dată gravă apoi a închis ochii cufundându-se într-o adâncă meditație. Începu apoi istorisirea unei fascinante povestiri din mitologia poporului său, care cu siguranță că îi era cea mai dragă. Iată ce-mi fu dat să aud:

<<Era un amurg însângerat. În mijlocul câmpiei toți cei chemați veniseră la Marele concert: instrumentiști, coriști, public. S-a făcut o liniște adâncă. Au răsunat mai apoi primele acorduri. Muzica învălui în curând totul, încetul cu încetul, ca o vrajă. Pe măsură ce sonoritatea căpăta amploare, fiecare în parte și toți laolaltă începeau să se simtă înaripați. Era ca și cum s-ar fi transformat în păsări și s-ar fi pregătit să zboare spre a fi încununați întru răsplătirea desăvârșirii lor spirituale.

Concomitent, în depărtare, în mijlocul unui zgomot asurzitor, se petrecea un fapt nemaiauzit: toate ființele nechemate la această manifestare unică începuseră să se metamorfozeze. Membrele li se transformau treptat în copite, figurile li se schimonoseau iar graiul lor devenea un grohăit amar. Încetul cu încetul primeau înfățișarea unor patrupede informe. Gloatele transformate treptat în porci se îmbulzeau apoi, se adunau nenumărate și porneau într-un galop infernal. Turme goneau de-a valma spre a demola acel așezământ absurd al cărui sens nu-l puteau înțelege. Pământul se cutremura sub copitele lor, ochii injectați le erau plini de venin și fiere.

În cealaltă parte însă, acei inițiați care de mult porniseră pe calea ascezei prin muzică, aflați în starea de grație, înțeleseseră că sosise momentul în care vor fi absolviți de responsabilitatea de a se fi născut muritori. Își cântau senini mântuirea, așteptând minunea ce-i va dezrobi.

Turmele de porci se năpustiseră cu o violență de nedescris asupra lor. Era însă prea târziu. Minunea avusese deja loc.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Imaginea care rămăsese era dezolantă: porci grohăind dușmănos în timp ce răsturnau stative de note călcau în copite instrumentele muzicale și sfâșiau partituri tăvălindu-le cu râtul prin mocirlă. Un fapt era însă cert: fiecare ocupa acum locul pe care îl merită. >>

Am privit uimit fața transfigurată a Maestrului. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe față, semn al unei mari dureri. Sufletul lui mare suferea pentru toți acei pe care nu-i putea sprijini.

Deși pot spune că și în zilele care au urmat am trăit momente remarcabile, totuși esențialul se consumase. Avusesem de a face cu cel mai înțelept om pe care-l întâlnisem vreodată.”

Manuscrisul mai cuprinde însemnările unor peripeții pe care Gulliver le-a trăit pe un alt tărâm și anume în Țara mincinoșilor, țară în care fiecare se minte pe sine și implicit și pe cei din jur. Limbajul dur folosit de autor precum și unele aspecte care ar putea să-i irite pe unii dintre contemporanii mei m-au determinat să cenzurez acest capitol.

Cătălin Crețu, Scrisul face bine