Diana Oncioiu: Abandonații

Cristi se trezește la șapte. La fel și sora lui, Andreea. Ceilalți doi frați continuă să doarmă. Ei azi nu merg la școală pentru că papucii lor s-au rupt. Unul dintre băieți a încercat să-și prindă talpa de restul adidasului cu o bucată de material pe care a mâzgălit-o cu un marker albastru. A funcționat doar pentru o zi. Râdeau prea tare ceilalți copii de el.

În timp ce Cristi și Andreea se spală și se îmbracă, mama le unge două felii de pâine cu margarină și le încălzește o cană cu ceai. La opt ajunge pe ulița lor microbuzul care-i duce la școală. Cristi e în clasa pregătitoare. Andreea, în clasa a III-a.22

Cristi stă în ultima bancă. Acolo e locul copiilor obraznici ca el. Își deschide caietul și începe să traseze linii, liniuțe. După primele trei rânduri se plictisește. Se ridică din bancă, trece pe la colegi. Deranjată, învățătoarea vine la el și îl trage de urechi. Să-i fie învățătură de minte și data viitoare să stea în banca lui.

Andreea nu stă în ultima bancă. Locul ei, de câteva zile, e lângă catedră. Acolo o vrea învățătoarea ca să nu-i mai deranjeze pe colegi. În timp ce își scoate din ghiozdan caietele și penarul, învățătoarea se uită la ea, strâmbă din nas. Îi ia ghiozdanul, îl miroase și îl aruncă dezgustată. Ba chiar se face că îi vine să vomite.

După ore copiii se întorc acasă. Cristi îi povestește mamei despre urecheală. Mama o sună pe directoare. Nu primește înțelegere de la ea, ci doar țipete: „Ai un copil handicapt. Ține-l acasă! Nu îl mai trimite la școală”. Directoarea știe prea bine că baiatul are cerințe educaționale speciale. Potrivit legii, programa ar trebui adaptată pentru el și ar trebui să aibă profesor de sprijin. Nici vorbă de așa ceva. Mama verifică apoi ghiozdanul Andreei. E mereu atentă atât cu hainele lor cât și cu ghiozdanele. Știe că pot prinde miros de mâncare repede. Cum altfel când aceeași cameră le este bucătărie, dormitor și baie.

A doua zi nici Cristi nu se mai trezește la șapte. Andreea în schimb da. Când se dă jos din pat vede sânge pe degetul mare de la piciorul drept. A uitat seara să-și pună șosetele cele groase și a mușcat-o un șobolan. De o săptămână șobolanii intră prin fiecare colțișor al camerei lor din chirpici. Nu mai merge nici ea azi la școală. Mama o sună pe învățătoare să o învoiască. Îi spune că Andreea s-a înțepat într-o sârmă. Cum să-i spună că a mușcat-o un șobolan?

Așa trec zilele pentru mulți copii din mediile dezavantajate, marginalizate, abandonate. Poate foarte bine să-i cheme Daniel, Ionuț, Marian, Mihaela, Alina sau Miruna. Ei sunt copiii pe care-i tot întâlnesc de patru ani încoace pe teren. Și acestea sunt doar câteva dintre episoadele pe care le experimentează până în ziua în care locul lor din bancă rămâne liber pentru totdeauna. Până în ziua în care școala îi abandonează. Și nu doar școala. O facem și noi cu ignoranța și prejudecățile noastre despre copiii săraci care nu vor să învețe și părinții lor care nu vor să-i dea la școală.

Diana Oncioiu, Scrisul face bine