|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Sabina Ulubeanu: Paradoxul educației

Vorbim despre educație la adăpostul statutului nostru de adulți formați, mai de succes sau mai ratați, dar totuși rotunjiți de trecerea timpului și de evenimentele din viața noastră.
Suntem conștienți cu toții că e vital să știm bine ceea ce știm, că învățarea se face nu doar cu plăcere, dar și cu muncă și uneori frustrare, vorbim despe pasiune, despre perseverență și despre continuitate, ne condiționăm să credem că toate acțiunile noastre sunt menite să educe, în varie măsură, pe ceilalți.

Dar oare chiar așa este?

Am fost îndrăgostită de școală de când mă știu.
Invidioasă pe sora mea mai mare, care avea dreptul să învețe, am cerut Abecedarul la patru ani și jumătate. Literele m-au ajutat să învăț mai ușor notele muzicale și să descifrez scrisul de om matur al primei mele profesoare de pian. Am deprins numeroase limbaje doar cu literele alfabetului, câteva cifre și 12 note muzicale.  Părea foarte simplu.
Nu foarte mulți ani mai târziu, același lucru s-a întâmplat cu fiica mea. Cam în același ritm, cu diferențe de nuanțe, mai multă matematică activă și medii de 10 la diverse admiteri pentru ea.

Școala era, de bună seamă, doar primul filtru, stratul subțire al educației, restul se face ulterior, mai degrabă acasă, prin studiu individual și cu ajutorul părinților care lărgesc cu adevărat orizontul copilului.

Soarta a fost însă milostivă cu mine și m-a ajutat să scap de această aroganță supărătoare și enervantă. Zi de zi am ocazia să aflu cât de mult m-am înșelat,  să mă rușinez de infatuarea clădită și întreținută cu grijă de așa zisele reușite academice, ale mele și ale copilului cel mare.
Am aflat că școala românească poate produce transpirații reci și încordare pe mânuța unui copil certat zi de zi că nu știe la șase ani ce ar trebui să știe la șapte.  Scrisul poate fi o luptă pentru a găsi cuvântul cu cele mai puține litere când ai de format o propoziție, problema la matematică poate semăna cu literatura absurdă mai avangardistă decât piesele lui Ionesco, curiozitatea naturală poate fi ucisă cu sânge rece prin corecturi cu roșu în loc de grija pentru progresul și evoluția individuală.
Părintele poate fi somat să facă ceva, să lucreze  cu cel mic trei ore suplimentar de exemplu, și per total, școala poate să devină ceva ce trebuie îndurat, tolerat, un rău de neevitat, o sursă de angoasă și panică de la vârste foarte fragede. Am aflat că un copil de 6 ani poate merge la culcare cu întrebarea „mama, sunt prost?”*** și că tot ceea ce credeam că e important să știi pălește în comparație cu starea de bine a ființei în întregimea ei.  Am aflat că dacă nu ai aproape 10 pe linie mergi „ la liceele de proști” și am aflat că inechitatea nu e doar socială, că etichetele se pun cu ușurință și „copiilor buni”  și „copiilor slabi”.

Ce putem face noi? La nivel macro, să susținem proiecte ca „ Scrisul face bine”, care oferă granturi pentru cei ce se ocupă de educație, să punem presiune pe autorități pentru a  asigura un cadru în care, cu adevărat, niciun copil să nu fie lăsat în urmă. La nivel micro, să încurajăm educatorii prin feedback permanent și să ne sfătuim cu ei. Așa zisa „performanță” atrage părinții precum lumina lămpii un fluture de noapte, făcîndu-i să uite că în primii ani, educația înseamnă clădirea stabilității interioare pentru acumularea cunoștințelor de bază.
Dar mai presus de toate, am putea să ne smerim și să nu mai  judecăm cu ușurință posesorii unui îngrozitor insuficient în catalog. Altfel, la ce ne-a folosit toată învățătura?

 

_____________________________

*** Nu, nu ești prost. Doar un om inteligent poate întreba asta.

 

Sabina Ulubeanu, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.