|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Ruxandra Manea: Educația începe cu profesorii

Dintotdeauna am avut o relație bună cu școală: am învățat cu plăcere și curiozitate și am avut norocul să întâlnesc acei profesori-mentori care m-au inspirat și m-au ghidat în alegerile importante. Citeam mult, mă concentrăm pe ce puteam lua bun din școală.

Lipsurile sistemului îmi erau cunoscute mai ales prin perspectiva mamei care este profesoară, dar cu mintea de acum îmi dau seama că eram copil și puțin întrevedeam consecințele devastatoare ale unui sistem în continuă degradare. Cei cinci ani pe care i-am petrecut în Coreea de Sud ca studentă aveau să îmi dea însă o altă perspectivă asupra educației: întâi am fost copleșită de dimensiunea investiților (Coreea investește aprox 6% din PIB în educație), de campusurile tip oraș care aveau toate facilitățile (de la spital la cafenele Starbucks și cinema) și în care puteai să locuiești fără să fii nevoit să ieși cu săptămânile, de bibliotecile generoase deschise 24/7, de toată tehnologia și aplicațiile cu care se rezolvau cele mai presante probleme în cel mai eficient și rapid mod cu putință.

După mirajul facilităților, am intrat în esența sistemului educativ coreean când am început cursurile de Științe Politice în limba coreeană, alături de studenții coreeni. M-a surprins cât erau de serioși, de competitivi și cât accent puneau pe rezultate. Mi-am dat seama că sistemul lor de evaluare care presupunea notarea studenților comparativ la media clasei îi făcea mereu dornici de a depune un efort suplimentar pentru a fi mai buni decât colegii lor. Apoi am văzut că interesul studenților pentru educație nu este întâmplător și că cei mai mulți dintre părinți își fac un țel în viață din a caută cele mai bune oportunități de educație și de a investi în educația copiilor lor. Având în vedere că 69% dintre coreeni sunt absolvenți de facultate, devine o provocare să fii competitiv și să ieși în evidență în piața muncii, motiv pentru care efortul și preocuparea pentru educație devin o constantă în viața lor. Așa se creează un cerc vicios care funcționează însă în favoarea lor: statul investește în educație (conștient fiind că este singura metodă de dezvoltare în lipsa resurselor naturale), școlile își selectează atent profesori dedicați și performanți și îi plătesc bine, părinții caută cele mai bune oportunități pentru că își doresc copii competitivi, elevii sunt conștiincioși, fructifică oportunitățile existente și ridică în mod constant nivelul de pregătire și profesionalism al societății lor.

Întorcându-mă înapoi în țară și experimentând postura de lector, m-a marcat lipsa de interes (a se citi mai ales de interes de a investi, de a dezvolta pe termen lung) și viziune pentru educație și starea de degradare fizică și morală a sistemului. M-a izbit faptul că profesorii, resursa cea mai valoroasă a sistemului educativ, oamenii care formează viitoarele generații, sunt primele victime ale acestei lipse de interes și viziune. Un studiu OECD arată că majoritatea profesorilor români au fost educați și formați înaintea de 1990, când procesul de predare și învățare era puternic axat pe memorare și cunoașterea conținutului. Tot în același studiu se vorbește despre faptul că modulele pedagogice în România oferă o pregătire mai slabă decât programele din alte țări europene: un semestru de cursuri de didactic și pedagogie (aproximativ jumătate din nivelul de care beneficiază candidații din Europa) și 78 de ore de practică pedagogică comparativ cu 1.065 de ore de practică în Anglia.

Îmi este tare greu să îmi imaginez orice acțiune de reformare a educației în care profesorii nu sunt recunoscuți ca lideri, în care nu se învestește masiv în dezvoltarea și motivarea lor ca generatori de performanță, formatori de talente și vectori de progres în societatea românească. Profesorii sunt interfața sistemului cu elevii, sunt modelele și mentorii care îi ghidează și care îi inspiră, însă limitările în care trebuie să funcționeze în prezent nu doar că îi demotivează și le scade calitatea actului profesoral, dar influențează în mod decisiv atitudinea elevilor (și a societății) față de educație.

Inspirată de modelul coreean care a început reforma în educație prin programe de formare și selectare a profesorilor și plecând de la premisa că în curând mă voi întoarce în sistem în rolul cel mai provocator – acela de părinte – am decis împreună cu alți tineri pasionați de educație să pornim inițiativa Aspire for Teachers, un program inovator de formare pedagogică pentru învățătorii din școlile publice. Am avut ocazia astfel în ultimii doi ani să cunosc profesori extraordinar de motivați și dedicați meseriei lor, care au depășit limitările și angoasele sistemului și au creat noi oportunități pentru elevii lor și pentru comunitatea în care activează. Ei împreună cu cei pe care îi formează sunt cei pe care ne bazăm să construim echilibrul fragil al unei societăți altminteri sabotate de liderii ei. Este îmbucurător să vezi că oamenii aceștia există cumva împotriva sistemului, construiesc cu dăruire noi generații și inspiră prin pasiunea lor alți colegi – profesori, părinți și elevi deopotrivă. Ne inspiră și pe noi să credem în micro impact, în comunități, în schimbări cu pași mici, dinspre baza spre vârful piramidei. Comunitatea Aspire for Teachers este dovadă că încă există entuziasm, motivație și dedicare în educația românească și că prin puterea exemplului putem construi o masă critică de cadre didactice performante și adaptate la cerințele secolului XXI.

Binele începe cu fiecare profesor bine selectat și format.

1 Response

  1. Sergiu

    Titlul Dvs. poate fi interpretat gresit de unele persoane si sa va spun de ce. Dupa parerea mea educatia incepe in primul rand, acasa (de aceea folosim sintagma “cei 7 ani de-acasa”). Exista mii de romani care au plecat afara, lasandu-si copiii in grija bunicilor si au impresia ca educatia incepe doar din scoala. Au impresia ca, daca vin o data pe an acasa, cu un “pumn de euroi”, pot sa iti inchida gura indiferent ce spui despre “odraslele” lor, au impresia ca pot sa intimideze, sa ameninte, sa “stranga cu usa”. Sunt sute, poate mii de cazuri in tara, cu astfel de dascali care trebuie sa “aiba grija” ce spun si pe cine supara la ore. Pentru ca genul asta de frustrati sunt la randul lor cu prea putina scoala. Si daca “s-au descurcat” si au venit acasa cu ceva bani isi prezinta “modelul lor” ca fiind ceva de succes: “Ce daca am 8 clase/profesionala, am plecat in Italia/Spania/Franta/Germania si am venit cu BMW X5. Asa ca, ciocu’ mic, profesorasilor, ca noi va platim salariile!”. Mai exista unii care isi muta copiii la scolile “de centru”: “Las’ ca plateste tata, de ce sa nu fie acolo?” Si asa se desfiinteaza scolile de la periferii din lipsa de copii. Cu siguranta exista si cadre didactice care nu au ce cauta in sistem (plictisiti, obositi sau pur si simplu dornic sa fie angajat “la stat”(timpul trece, leafa merge), sa stranga diplome “la dosar” ca sa isi pastreze postul si sa apuce pensia. Dar sunt si oameni exceptionali ca Dana Ceredeev. Un om minunat, cu o familie minunata! Sotul preot in comunitate, implicat pana peste poate, doi copii minunati, la randul lor implicati in voluntariat si premiati in tara si in strainatate. Ne-am intalnit de cateva ori la Iasi, Vatra Moldovitei, Ciumarna, in activitati comune de voluntariat.
    Ca sa inchei, orice profesor trebuie sa si aiba “material” cu care sa lucreze. Si “materialul” se formeaza in cei 7 ani de-acasa. Daca mintea copiilor e la “Hai in Italia, hai in Germania/ Cu X5-u’ la sosea”, degeaba ii povestesti despre Mihai Viteazul, cand “idolul” lui e Gigi Becali, sau Sorinel Pustiu’ de Aur. Intamplarea face ca sotia mea sa fie cadru didactic de prin 2003 (prin urmare, scolita dupa 1990), a pornit cu entuziasm cand a intrat in sistem, adora ce face, dar incet-incet sistemul mai si “erodeaza”, cand predai intr-o comunitate mica toata lumea cunoaste pe toata lumea(si de aici discutii, presiuni, etc). Si nu putem ajunge toti lectori in orasele mari, mai e nevoie si de profesori la tara sau in orasele mai mici, unde posturile sunt putine, copiii din ce in ce mai putini si uneori “mancarimea” intre cadre din ce in ce mai mare. Ca fiecare tine la “pita” lui. Cat o mai are.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.