|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Simona Bonghez: Am fost o catastrofă de student…

Am fost o catastrofă de student: am chiulit în draci, am avut nenumărate restanțe și, în nemernicia mea, am reușit să și aprofundez un an… Facultatea s-a dovedit a fi departe de așteptările pe care, evident, eu singură mi le-am creat. Cu mintea mea de om mare, aș numi acum perioada aceea perioada revoltei târzii a lui DE CE. De ce trebuie să scriu după dictare cursuri de câte zece pagini? De ce să învăț materii care, cel puțin la prima vedere, nu au nimic comun cu numele facultății? (Să fim înțeleși, numele facultății a fost un criteriu esențial în alegerea ei și, implicit, a viitorului meu). De ce n-au legătură între ele materiile predate, de ce și la ce o să mă ajute… Ocupată cu astfel de întrebări existențiale la care nu primeam răspunsuri, n-am mai avut mare chef de învățat și au început să se acumuleze maldăre de chestii pe care nu le înțelegeam și care dădeau dimensiuni catastrofice frustrării mele. Nici profesorii nu-i cunoșteam prea bine, încruntați și în permanență ocupați, descurajând orice interacțiune. Am preferat deci calea minimei rezistențe și nu i-am mai deranjat. În timp, un gând nesuferit, urât și otrăvitor, s-a strecurat în mintea mea: eram proastă. N-a fost o revelație, ci mai degrabă rezultatul unui proces lent, dar sigur, de contaminare ireversibilă.

Nu pot să spun exact când am început să simt apăsarea ideii că facultatea e total inutilă. Sentimentul a fost mai degrabă un reflex de autoapărare al creierului meu: hotărâse să desconsidere ceea ce îi creea un disconfort puternic. Cu mintea mea de om mare, știu acum că îi spune disonanță cognitivă.

A nu se citi cumva că am avut o studenție tristă, nici vorbă. Dâmbovița despărțea strategic ținutul conflictelor mele interne de viața palpitantă din cămin, așa că făceam tot posibilul să nu trec podul, să rămân în zona de siguranță și confort, unde mă bucuram de memorabilele experiențe pe care ți le poate oferi viața de cămin. Și Doamne, ce viață pulsa în Regie, zi de zi și noapte de noapte, minut de minut!

Mi-au trebuit ani să-mi decontaminez mintea. N-am reușit în totalitate, dar disimulez cu succes. Am aflat din cercetări, dar și pe propria piele, că vârsta studenției este o vârstă la care mintea umană încă permite formare. Și ca urmare, amprenta pe care o lăsăm toți cei care avem acces la ea, poate fi otravă sau binecuvântare. Am fost o catastrofă de student. Mă bucur că asta mă ajută să nu fiu o catastrofă de profesor, iar mințile asupra cărora îmi pun amprenta să nu se ceară niciodată decontaminate.

Cu mintea mea de om mare știu că un sistem poate fi schimbat din afară, dar și din interior. Ca în povestea cu copilul și stelele de mare, mă bucur de fiecare dată când, chiar și doar pentru o singură minte care vine cu deschidere spre mine, pot face diferența. Stând pe margine și lamentându-ne nu schimbăm nimic, dar dacă ne aducem aminte de așteptările noastre de când eram studenți, le aducem la nivelul zilei de azi și le răspundem, contribuția noastră poate fi asemeni unui bulgăre de omăt rostogolit prin zăpadă. Care atrage alte contribuții și alți oameni care vor să facă diferența. Până la urmă nici nu e așa de greu: redevenim studenți, avizi să înțelegem ce se întâmplă, de ce se întâmplă și cum putem noi schimba lumea din jurul nostru. Conștientizînd permanent că ea evoluează, că nevoile sunt diferite de cele de „pe vremea mea” (sic!), că ritmul rapid al schimbărilor în tehnologie antrenează adaptare, moduri noi de gândire, răspunsuri surprinzătoare la stimuli noi.

Cred că sunt un profesor bun pentru că am fost o catastrofă de student. Și pentru că, deși am mintea unui om mare, am șansa ca alături de ei să fiu din nou student. Nu catastrofă.

Simona Bonghez, Scrisul face bine28

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.