|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Ramona Avramescu, Scrisul face bine

Ramona Avramescu: Profei de română, cu dragoste și recunoștință

Din momentul în care a pus piciorul în clasa noastră, a Va B, am ştiut că Doamna Predescu nu e o profă ca toate celelalte. În primul rând îi lipseau permanentul optzecist şi “deux- piece-ul” sever care le dădeau tovarăşelor din şcoală aerul înţepat considerat pe vremea aia garanţia unui act pedagogic de calitate. Părul blond-argintiu metalic al profei de română era lung şi rulat la spate într-un coc cu aer de belle epoque, care contrasta flagrant cu vocea tabagică şi temperamentul vulcanic cu care Doamna Predescu umplea clasa. Ne-a lăsat cu gura căscată de la prima oră: ne-a cerut să îi spunem Doamna, nu Tovarăşa (de necrezut în 1987) şi ne-a dat voie să venim cu tema nefăcută la română, dar cu o condiţie: să folosim timpul ca să citim, orice vrem noi, iar a doua zi să povestim cartea în clasă.

Am iubit-o din prima clipă. Mai întâi pentru că era altfel, cu ochii ei verzi şi cu capele de blană purtate peste bluze de mătase în clasa îngheţată- în cenuşiul uniform din ultimii ani ai comunismului, asta era în sine o virtute. Apoi pentru că nimeni, în afară de mama, nu mă mai încurajase să citesc aşa, doar de dragul de a citi. Nu pentru comentarii, pentru teză, olimpiadă sau pe altarul sperietoarei supreme: “treapta” (n.a. examenul de admitere la liceu), pur şi simplu doar pentru frumuseţea poveştilor şi a eroilor lor.

Aşa şi-au făcut loc în clasa noastră cireşarii, Oliver Twist, Winnetou şi d’Artagnan. Nu ne dădea liste de lectură, ne lăsa pe noi să citim şi să ne povestim unii altora ce vrem. Ne-a întins capcana perfectă: era imposibil să rezişti tentaţiei să sari peste tema scrisă, cu gramatică şi vocabular, dar nimeni nu indrăznea să îşi imagineze că ar putea să o ducă de nas pe Doamna Predescu și să nu citească. Singurul care i-a testat vigilenţa a fost Buduru, golanul clasei. Venise ca de obicei cu tema nefăcută şi s-a ridicat cu tupeu şi a rostit fraza salvatoare:
– Nu am scris, pentru că am citit.
Am chicotit toţi şi ne-am dat coate pe sub bănci, era greu să ţi-l imaginezi cu o carte în mână pe zdrahonul care făcea glume proaste şi deranja orele jucând barbut în fundul clasei. Doamna Predescu l-a lăsat să se piardă într-o improvizaţie stângace pe marginea unei poveşti “nemuritoare” pe care o ştia probabil din clasele primare, în timp ce noi aşteptam nerăbdători deznodământul (nu al poveştii, al situaţiei). Spre stupoarea tuturor, la final profa i-a zâmbit şi i-a făcut semn să se aşeze în bancă. Pe urmă s-a întors aproape sever către mine:
– Ramona, tu ce ai citit? (Doamna Predescu era una din puţinele profesoare care ne spuneau pe numele mic, nu pe cel de familie, cum se purta în epocă).
– Dar eu mi-am scris tema, am bâiguit încurcată.
– Nu contează, povesteşteşte-ne ce citeşti acum.

Atât mi-a trebuit. Tocmai dădusem gata primul volum din Copiii căpitanului Grant, începutul poveştii de dragoste pe care am avut-o toată copilăria cu Jules Verne. Şi al pasiunii pentru călătorii care nu m-a părăsit nici azi. Le-am povestit colegilor mei cu lux de amănunte aventurile celor doi fraţi şi ale prietenilor lor, am făcut caracterizări, am interpretat roluri. Am perorat aproape toată ora, nici profa, nici colegii nu m-au întrerupt. Înainte să termin, am explicat cu regret ca nu le pot dezvălui finalul poveştii, pentru că nu îl ştiu nici eu: aventurile continuau într-un al doilea volum, pe care nu îl citisem. Mama nu mi-l cumpărase pentru că “nu se găsea”, iar de la biblioteca şcolii lipsea. Doamna Predescu a întrebat în clasă dacă îl are cineva să mi-l împrumute, nu îl avea nimeni. S-a sunat şi soarta căpitanului Grant a rămas în coadă de peşte.

În pauză, a venit la mine Buduru:
Dacă îţi fac rost de volumul doi cu copiii ăştia, mi-l dai şi mie pe ăsta pe care l-ai povestit tu, să îl citesc? Mi s-a părut o tranzacție echitabilă. A doua zi am schimbat volumul meu nou-nouț, de care avusesem grijă ca de ochii din cap, cu unul cu coperți jerpelite, din care cartonul tipic colecției Jules Verne se exfolia la fiecare mișcare. N-am întrebat de unde făcuse rost de el, dar când l-am deschis am văzut ștampila bibliotecii unei alte școli. M-am făcut că nu o văd, deși pe vremea aia mi se părea o crimă să nu returnezi o carte la bibliotecă, dar îmi doream prea mult să o citesc.

Mica noastră contrabandă școlară a continuat cu volumul 5 din Cireșarii, Testamentul incașului, Doi ani de vacanță și alte capodopere greu de găsit. Buduru nu a mai povestit nimic în fața clasei, dar comenta frecvent cu mine aventurile pe care le citeam, unul după altul. Spre surprinderea multora, a dat examen la un liceu bun și a intrat. Nu știu dacă el i-a mulțumit vreodată Doamnei Predescu.
Eu sigur nu am apucat să îi mulțumesc. Nici pentru toate aventurile povestite printre analize de fraze la orele de română, nici pentru discuțiile de la masa ei din bucătărie, de dinainte și după olimpiade, la care mă duceam mai mult de dragul ei decât al concursului. Nici pentru dezbaterile pasionante despre libertate, democrație și lumea largă pe care le-am făcut din clasa a VIIa, când a venit revoluția. E cel mai mare regret pe care îl am din anii de școală.

Ramona Avramescu, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.