Constantin Cucoș: La ce bun e să deprindem scrisul și cititul?

Viața omului e strâns legată de scris și de citit. Generarea și transmiterea culturii sunt de  neconceput înafara acestor abilități. Raportul omului cu cartea e unul fundamental, permanent, necesar și adesea complicat. Apelul la carte este fluctuant, dinamic, reflectând nevoi, percepții, interese diverse. Între om și carte s-au statuat relații diferite, de la căutare, admirație, venerație până la indiferență, ocultare, blamare. Relația omului cu acest suport dă seama de o istorie personală, grupală, socială care trebuie luată în seamă. Din perspectivă pedagogică, este bine să evidențiem simbolistica și înțelesurile aduse de carte, de la mijloc de comunicare („am trimis carte ” – adică scrisoare), de răspândire a cunoașterii („citește și dă mai departe”), până la statutul socio-cultural al unui individ (gen „om cu carte”, persoană „tobă de carte”) sau atitudine, prescripție, aspirație („a lega cartea de gard”, „a acționa ca la carte”, „cine are carte are parte”) etc., înțelesuri ele-însele variabile în timp, funcție de percepții, etosuri, conjuncturi, vremuri.

Prin scris, cultura omenirii este asimilată, tezaurizată, actualizată, generată. Datorită acestei capacități, indivizii și comunitățile devin „nemuritoare”, dăinuie dincolo de perimetrul lor de emergență, se „virtualizează” în timp și spațiu. Chiar dacă elemente ale scrisului sunt achiziționate de timpuriu, mai mult sau mai puțin sistematic sau premeditat (la grădiniță, acasă), accesarea metodică și progresivă a acestei deprinderi, la școală, constituie o garanție a unei alfabetizări culturale de primă instanță ce deschide calea către îmbogățiri ulterioare. Nu e vorba de o simplă achiziție instrumentală, ci de o recalibrare a întregii experiențe de învățare, culturalizare, comunicare, socializare în consens cu un „aparat” reprezentativ, generator de cunoaștere și de semnificare, ce ne „construiește” și ne „diriguiește” întreaga existență.

Cititul este un act corelativ scrisului, o actualizare și o aducere la prezență a ceea ce este întipărit – pe piatră, pe pergament, pe carte, pe tabletă etc. Este o interacțiune imaterială de generare a unor înțelesuri care, în germene, stau „înțepenite” în niște semne, dar care sunt „înviate”, iar și iar, în nuanțe diferite, de cel care le citește. Este un fapt de actualizare a ceea ce a mai fost gândit sau trăit de către cineva, într-un alt cadru de referință subiectiv, factual, socio-cultural. Ceea ce este scris așteaptă să fie și citit, adică retrăit, reinterpretat, reiterat, chiar re-scris. Citirea devine, astfel, un fapt de viață, atât în raport cu ceea ce-l care scrie, dar și pentru cel care citește.

Cartea este prin excelență un obiect cultural, în sensul că funcționează ca un depozitar al spiritualității și experienței umane, ca un dezvoltator al unor abilități și competențe personale, este un bun cultural în sine (ca raritate, valoare de patrimoniu) și generează efervescență și o întreagă industrie culturală prin diverse faze de creare, transpunere tehnico-estetică, disponibilizare. Cartea deschide un evantai de posibilități atât de ordin spiritual, creativ, dar și de natură acțional-economică. Din punct de vedere educațional, cartea a intrat etapizat și relativ recent în sistemele de formare (are o istorie doar de câteva secole), mai întâi prin translarea în spațiul clasei a unor cărți de cult și, mai apoi, în calitate de instrumente didactice de sine stătătoare. Un astfel de reper ni-l oferă Comenius, pe la 1650, prin acel Orbis sensualim pictus (Lumea zugravită în icoane ), o adevărată enciclopedie ilustrată pentru copii, care va fi utilizată drept manual aproape două sute de ani, inclusiv în Transilvania. În spațiul didactic, prezența cărții se insinuează sub forma manualelor sau a altor suporturi curriculare cu conotație explicit educațională, dar și sub forma cărților propriu-zise ce funcționează ca elemente de referință pentru dezvoltări suplimentare (prin recomandări bibliografice).

Pe de altă parte, apelul la carte reprezintă o necesitate atât psihologică, cât și antropologică. Multe date demonstrează faptul că studiul pe bază de suport material este mai profund și asigură o durabilitate mai mare a ceea ce se încorporează. Interacțiunea – prin intermediul analizatorilor vizuali, olfactivi, tactili – cu suportul de pe care se învață constituie și un început de manevrabilitate concretă care stă la baza competențelor de a acționa, semnifica și interpreta lumea de mai târziu, inclusiv prin uzanța unor instrumente artificiale cum ar fi suporturile digitale. Din perspectiva antropologică, e necesară, în dezvoltarea unui individ, și o etapă de interacțiune „naturală” cu un obiect real, prin încercare și eroare, tatonare, experimentare. Nu putem priva copilul de unele exerciții inițiatice ce vizează instrumentarul cultural al omenirii, cum ar fi „buchiseala” cărții. E nevoie ca școala să conserve pe mai departe momente sau etape de accesare directă a tehnicilor culturale tradiționale pentru a le înțelege sau folosi cum trebuie pe cele noi. Cu atât mai mult cu cât dincolo de școală îl așteaptă un teritoriu destul de artificial, de abstract și deseori distant de consistența lumii reale.

Într-o perioadă când scrisul și cititul sunt marginalizate, pledoaria pentru această preocupare ține de o responsabilitate culturală, avându-se în vedere riscurilor unei deprecieri sau marginalizări a acestei tehnici într-o epocă ce clamează informarea sau comunicarea doar pe baza tehnicii, fără om și implicarea subiectiv-afectivă. Se știe că scrisul de mână personalizează mesajul, îl umanizează, îl umple cu parametri unici ce țin de experiențe exemplare, adânci, particulare, vitale. Grafia și caligrafia aduc la suprafață dimensiuni profunde, ascunse și frumoase ale omului. Accesarea acestui bagaj dă seama de o anumită normalitate antropologică, de o naturalitate existențială ce se subțiază o dată cu înlocuirea uneltei de scris tradiționale (creion, stilou) cu ordinatorul. Textualitatea clasică potențează gândirea logică, sistematicitatea și rigurozitatea explicativă, disciplina și responsabilizarea psiho-comportamentală. A arunca la coșul istoriei o astfel de tradiție comunicațională, epistemologică și creativă înseamnă a pierde ceva din rădăcinile adânci ale unui mod de înțelegere și discursivitate greu de recuperat sau echivalat prin alte tehnici.

Scrisul și cititul conferă omului o nouă demnitate existențială, facilitează experiențe spirituale unice, constituie fundamentul unor proiecții și expectanțe de înalt nivel. Acestea un caracter integrator, cumulativ, sintetizator în ceea ce privește raportarea la lume, la alteritate, la sine. Stau la baza unor noi complexe spirituale fără de care acestea nu pot apărea (literatura, filosofia, știința etc.). Neștiutorul de carte este mai sărac ființial, întrucât nu are acces la dimensiuni importante ale manifestării existenței și a „înscrisurilor” despre aceasta. Pentru el, lumea se reduce semnificativ la un prezent sau la experiența imediată, în detrimentul fazelor anterioare sau viitoare. Scrisul și cititul leagă trecutul cu viitorul, pe cei care au fost cu cei care vor urma. Școala poate fi considerată un mare „șantier de scriere”, în măsura în care facilitează resemnificarea cumulului cultural prin activarea condițiilor și însușirilor textualizării, prin revalorizarea coerenței, congruenței constitutive și referențialității întreținute de aceasta cu adevărul lumii exterioare sau al sinelui.

Constantin Cucoș, Scrisul face bine