|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Oana Marocico, Scrisul face bine

Oana Marocico: Listele „de făcut”, complezențe și o Oana bipolară

„Dragă Oana, când mă voi uita la tine, după devenirea ta, sper să-mi fie drag. De tine și ceea ce ești, iar sinele nostru poate va face freestyle de bucurie că ne-a ieșit, măcar puțin. Vom poveșți mai multe în 365 de zile, când sper că te voi fi privit cu mai multă indulgență și poate, chiar cu dragoste,

Oana”.

Așa se încheia scrisoarea mea pentru mine din 2015 într-una din însemnările mele din jurnal. Nu scriu mult. Doar când simt și când am despre ce. Mi-ar plăcea să fie la fel și când vorbesc. Aș renunța la ornamentele de vorbit mult și fără rost. Îmi plac totuși complezențele, căci îmi pare că sunt de fapt, îmbrățișări ale sufletului din fața ta întâmpinat cu mesajul: „fii pe pace, voi fi blândă”.

Acum am scris precum vorbesc. Mult și fără rost. Revin. Regăsind scrisoarea ani mai târziu, m-am pregătit să o recitesc. Purtăm hainele bune: ceva triumfător cu lungime midi și cu accesorii mai puțin elegante pe rever, poate o insignă cu „na, vezi acum?” Era că o întâlnire cu fostul: când parcă ai vrea să îi treacă prin față ochilor, imediat după ce ți-a simțit din nou parfumul, ceea ce ar fi putut să fie între voi. Dar și despre el am scris. Începe cu „niciodată”. Din nou revin.

Am recitit scrisoarea, aveam și loc lăsat de gândurile de după. Aș fi vrut să scriu, politicos: „îți mulțumesc că în felul tău foarte crud de a mă dezmoșteni de tot ce e bun în mine, de talentul meu, de reziliența mea, m-ai motivat.” Dar de fapt, nu, nu a fost vorba despre asta. Aș fi vrut să îmi scriu, să îi scriu sinelui meu: „Eșți o nemernică.”

Dar întâlnirea asta negru pe alb cu Oana mi-a adus speranța unei regăsiri soră cu pacea: iubirea de sine. Că un suflet pereche pe care l-aș îmblânzi și i-aș pune numele tot Oana. Oana ar fi blândă cu mine, ar fi caldă și ar cere frumos: să visez mare, dar nu cai verzi, sau chiar și caii verzi să îi alerg cu planuri, nopți nedormite și râs cu plâns, dar mai ales râs, să îmi organizez mai bine diminețile cu mic dejun, să mă roage frumos să slăbesc, dar fără să îmi spună că nu sunt frumoasă, să îmi ceară să termin de citit revistele din urmă de la The Economist și să vizităm Oaxaca împreună, să facem o luna de sabatic, să stăm pe iarbă mai des, să ne spunem gândurile în Spaniolă, poate aș practica mai des răbdarea…

Sunt toate listele mele cu „de făcut.”  Le scriu de ani de zile. Uneori, cu te rog, așa, mai cu frumosul. Dar de obicei, sunt scrise cu dinți încleștați și lacrimi, cu un romantism aproape senil, dar implorându-mă să fiu practică până la punct și virgulă.

Și mi-am dat seama de ce. Eu chiar nu cred până nu văd negru pe alb. Chiar și în vremea semnăturilor digitale, a prieteniilor virtuale, a unei lumi văzută în recunoaștere pe Google Maps, a touch-screen-ului care deschide mailul, căldura, pornește mașina de spălat și setează alarma de trezire, a roboților care ne dau răspunsuri despre vreme, viață și de ce să credem în egalitate, a indignării rostite printr-o tastatură mută, în vremea în care iubim și urăm de zeci de ori pe zi cu emojis…

În vremea asta miraculoasă, eu încă mai cred că ce e „dat în scris”, se-ntâmplă. Asta pentru că scrisul are ceva sublim: în primul rând, permanent. Și îți da șansa, în al doilea rând, să trăieșți de mai multe ori același moment. În prezent și retrospectiv. Puterea cuvântului scris s-a dovedit incontrolabilă de secole: a salvat vieți și a detronat lideri (vă amintiți Watergate și Nixon), a circulat idei care au schimbat lumea (de la încălzire globală până la genocidul mai recent din Myanmar), ne-au inspirat pe fiecare dintre noi să fim mai aventuroși până la zece mii de leghe sub mari, să visăm la a crea sateliți și a descoperi universul. Cuvintele ne-au închis uși în nas, ne-au adus prieteni, ne-au scris recunoștința, ne-au învățat să ne cerem iertarea, să ne înțelegem micimea, să folosim cuvintele să ne rănim unii pe alții. Iar dacă e scris, puterea cuvintele se multiplică. Ireversibil, fiecare cuvânt scris e o igienizare cu onestitate a gândurilor noastre. Ne dau putere să înțelegem ce ne dorim, ce iubim și la ce visam. Și am visat și eu. Firește, tot în scris.

Tot la vremea când îmi semnăm scrisoarea către „Oana”, îmi luasem din banii de studentă și o vedere de la BBC care ilustra un microfon tipic anilor ’30, al cărui nume nu și-l amintește nimeni, dar pe care cu toții îl recunoaștem că fiind imaginea-simbol a televiziunii. Pe ea am scris: „One day”. Într-o zi. Nici nu știam dacă până și eu cred în ceea ce mi-am spus. Am lipit-o pe dulapul meu, lângă alte trei liste A4 cu „de făcut” (de urmărit documentare, citit ziare, rescris știri, ascultați podcasturi, învățat cuvinte noi în engleză în fiecare zi, impresionat profi, făcut prieteni, dormit 5 ore, nu pierdut vreme…). Când am recitit scrisoarea, doi ani mai târziu, mă întorsesem după o zi de doișpe ore de filmare. Se făcea că lucram la BBC. Și „într-o zi” se făcuse chiar în acea zi. Și mi-a fost drag de mine. Și de atunci, Oana și eu încercăm să fim bune una cu alt„. Și-am dat și-n scris asta, în jurnal, iar uneori din complezență, îmi zice: „Fii pe pace, voi fi blândă.”

Cu ceva mai mult drag,

Oana Marocico, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.