|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Nicoleta Neșu: Scrisul de „plăcere”

Am primit cu o timidă bucurie invitația de a participa la acest proiect.

Pînă în acel moment, citisem aproape toate intervențiile publicate, pentru că mi-a plăcut de la început ideea și, recunosc, îmi place să citesc confesiuni de acest gen…cu atît mai mult cu cît, scrierea, scrisul, e aproape un argument banal, astăzi… Eu, însă, l-am considerat incitant, tocmai în ”banalitatea” lui… pentru că, ce poți să spui nou despre ceva ce este banal și aproape demonetizat prin uz, dacă nu tocmai ce simți tu despre acel ceva?…Fiecare lectură era, deci, pentru mine, o intruziune în intimitatea celui care scrie…

După ce am acceptat provocarea, nu am mai citit, însă,  niciuna dintre contribuții… Poate și pentru că, formația mea de lingvist, care scrie cîntărind – lingvistic!!! – fiecare cuvînt, la greu, a început să iasă la iveală!… Dintr-odată, nu mai era vorba despre o plăcere ludică, jocul de a citi, spionînd simțirea altora, ci era despre CE și CUM simt, scriu EU…și jocul se schimbă brusc, devine aproape datorie! Datorie la persoana I!

Tentația de a scrie ”științific”, ”documentat”, e covîrșitoare… Deformație profesională? Mai mult ca sigur, da…dar, poate, și o doză de pudoare intelectuală ce nu mă lasă să mă abandonez atît de ușor scrisului de… ”plăcere”, ca să-l parafrazez pe Barthes…

Cum să depășesc momentul? M-am gîndit să îmbin – scrisul ”științific” cu scrisul ”de plăcere” –  și să aștept să văd, de această dată fără ochiul sever al lingvistului, rezultatul… pe care îl împărtășesc, aici, cu voi…

Primul lucru care îmi vine în minte cînd mă gîndesc la cuvîntul ”scriere”, dincolo de impulsul firesc (sic!) de a da o definiție metalingvistică, de dicționar, este o ”vorbă” latinească… verba volant, scripta manent!!! Și uite-așa, demersul meu de a mă lăsa pe valul scrierii de ”plăcere”, eșuează instantaneu și alunecă ușor înspre plăcerea științifică… Și cum în ”scriere” totul se leagă, dau, întîmplător de această dată, peste un site unde se învață limba italiană, și unde găsesc, cu ochiul ”plăcerii”, totuși, o explicație a acestei expresii…cum să nu o redau în cele ce urmează? Pentru simplul fapt că mi-a plăcut ideea că arată și cealaltă față a monedei…

Celebra expresie din latină este explicată pe acest site, este tradusă, i se dă originea și accepția curentă, inclusiv diferite contexte-ocurență: cuvintele se pot uita ușor, în schimb, ceea  ce este scris rămîne și constituie un document autentic. De aici, uzul comun al expresiei, în italiană, dar și în română, adaug eu, în contexte în care trebuie subliniată necesitatea scrierii ”negru pe alb” (un alt clișeu lingvistic!). Dar, imediat, se amintește și cealaltă interpretare, mai puțin cunoscută și, cred eu, mai deloc utilizată, azi: originea ei – o frază pronunțată în fața Senatului roman de către împăratul Caius Titus, ne aduce aminte că suntem într-o epocă în care analfabetismul era majoritar și deci, ea putea, la fel de bine, să exprime și cealaltă față a monedei, faptul că doar cuvintele-vorbe sunt cele care pot călători, care trec de la o persoană la alta, permițînd ca mesajul să fie transmis, în timp ce scrisul, formă fixă și inaccesibilă marii majorități a oamenilor acelor timpuri, este destinat ”prăfuirii” și nu poate circula… iar de aici, pînă la a mă gîndi la ceea ce Socrate și /prin Platon ”reproșa(u)” formei scrise…mai e doar un pas! Ca din negura vremii, ca să zic așa, îmi revin în minte discuțiile aprinse din primii ani de facultate, la seminariile de filozofia limbajului, în care ei erau protagoniștii absoluți! Și marea mea ”mirare” de atunci, neavînd la îndemînă toate datele problemei, cum s-ar spune, în fața ideii socratice a ”refuzului” formei scrise, a ”naivității” celui care crede că prin scris se poate transmite o artă, a ideii sale că scriitura este, ca și pictura, de altfel, o ”condiție” ciudată…picturile stau în fața noastră, nu-i așa, ca și cum ar fi vii, dar în tăcere, într-o solemnă tăcere…ele nu răspund la întrebările noastre…așa cum și discursul scris ajunge în mîinile oricui, dar nu toți îl înțeleg sau, nu toți îl înțeleg în intenția celui care l-a scris etc etc…și, mai departe, amintiri despre artă, iubire, dialoguri, mituri…toate legate între ele și (re)descoperite prin scris sau datorită scrisului…

Și lumea cea virtuală a scrisului, internetul, abundă, desigur, în informații pe această temă… ”mirarea” mea din studenție, despre care vorbeam mai sus, este înlocuită de ”mirarea” de astăzi a studenților mei…ușor confuzi, unii dintre ei, în fața acestei generoase oferte care însă, ca orice ofertă care se respectă, poate fi și înșelătoare, dacă nu știi de unde să o apuci….și atunci, îti este dat să auzi, destul de des în ultimul timp, pe la vreun examen, în timpul căruia încerci să descoperi ”sursa” erorii, răspunsul care se vrea nimicitor-argument al autorității: ”dar scria pe internet!!!”….și, din nou, te gîndești cît de important este acel ”scria”, rostit candid, dar cu apăsare și încredere, poate prea multă și poate prea superficială…

La fel ca  atîtea și atîtea motivații și utilizări ale scrisului, care deși scrise – deci destinate ”prăfuirii”, odată! – astăzi circulă în liste lungi, unele mai ”științifice”, altele mai puțin, întrebuințări cu efect terapeutic, cu finalități de-a dreptul formatoare (te ajută să te cunoști, să gîndești, să ai succes în afaceri, să fii eficient în comunicare etc etc), scrisul te face fericit, alungă stresul, îți îmbunătățește viața socială, te ajută să te exprimi și lista devine prea lungă…

Eu nu sunt în măsură să judec și să dau sentințe în acest sens, știu doar, la modul extrem de subiectiv, că pentru mine nu există lume în afara scrisului – scrisul celorlalți si scrisul meu. Nu știu dacă scrisul în sine pe mine, personal, m-a ajutat în vreuna dintre situațiile amintite mai sus, dacă mi-a îmbunătățit, în vreun fel, viața socială sau personală…dar știu sigur că, de cînd am învățat să scriu (și să citesc – pentru mine este un binom, obligatoriu) nu cred că a trecut o zi fără să o fi făcut!

Și închei, tot parafrazîndu-l pe Barthes…există scris de ”plăcere”, așa cum  există scris de ”desfătare”…și noi toți, cred, le alternăm și le experimentăm zilnic, cel puțin așa îmi place mie să cred…

Și chiar dacă, cu ochii și mintea, în 2018, nu mai înțelegem și nu mai putem răspunde în același mod îndemnului pașoptist ”scrieți, băieți, orice numai scrieți!”, cu necesarele contextualizări și conștientizări, îndemnul în sine, cred, rămîne valabil!

 

Nicoleta Neșu

 

Roma, 27 februarie 2018

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.