|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Alina Alexoi: De la pasiune, la meserie! De la caiete, la Cristian Țopescu! Și invers…

Când pasiunea se transformă în meserie iar meseria o faci cu pasiune ești un om fericit, împlinit! Nu contează unde te naști, contează cum îți urmezi visul și ce faci pentru el! În viața mea au apărut oameni care m-au ajutat să devin ceea ce sunt. Fără ei nu aș fi ajuns la această stare dar și eu m-am lăsat învățată. Și, încă mai învăț.

Cea mai importantă lecție pe care am trait-o și învățat-o lângă terenul de sport, e să nu renunți niciodată! Pierzi, câștigi, o iei mereu de la capăt! Din orășelul meu pierdut din Ardeal, Călan, lumea îmi părea foarte mare dar odată descoperită am realizat că nu trebuie să îmi fie teamă de nimic. Bunicul mi-a deschis cutia pasiunii pentru educație și sport, părinții m-au încurajat să îmi urmez acest vis. Îmi amintesc cu câtă plăcere citeam în anii 80 la lumina lanternei, de discuțiile și schimbul de cărți dintre colegii de liceu sau de vizitele la biblioteca din Deva. Atunci a apărut și pasiunea pentru scris, cronicile mele sportive secrete erau ascunse în caiete studențești alături de articolele decupate din publicațiile de sport ale vremii.

Vocea lui Cristian Topescu care anunta zecele Nadiei de la Montreal, cuvintele sale pline de revolta la Jocurile de la Moscova, din 1980, când arbitrele au ”judecat strâmb” evoluția Nadiei, cărțile lui Ioan Chirilă, care nu lipseau de pe birou, toate acestea au devenit sursă de inspirație. Majoritatea competițiilor sportive din anii 80 le-am comentat în caiet: Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984, Mondialul de fotbal din Mexic, din 1986, recordul mondial la atletism al Anișoarei Cușmir, câștigarea Cupei Campionilor Europeni la fotbal de către Steaua, primul titlu mondial absolut la gimnastică al Aureliei Dobre sau dominația Danielei Silivaș la Seoul, în 1988. Când ulterior i-am cunoscut pe marii sportivi ai României aveam senzția că îi cunosc de o viață! În plus, fără să știu, atunci mi-am format deprinderea de a memora rezultate și ierarhii, clasamente și recorduri. Revoluția m-a îndemnat să las în urmă o viață care mi-ar fi fost comodă, acasă, lângă cei dragi, și mi-a dat elan să plec în lume urmând un vis.
De pe banca facultății de jurnalism am bătut la ușă unei redacții la care scriau cei mai importanți ziariști de sport din România. La ”Sportul Românesc” am învățat de la Romeo Vilara, Modesto Ferrarini, Ion Cupen, Ovidiu Ioanițoaia și, nu în ultimul rând, de la Doina Stănescu. Alături de ea am înțeles că în breasla jurnalismului sportiv, dominată de bărbați, își pot face loc și femeile. Și, cel mai important, ca să rămâi în această lume e nevoie de adaptare și perfecționare continuă. Se zice că meseria se fură iar efortul depus nu a mai contat, nici zilele petrecute în redacție de dimineața până seara. Emoțiile primului text publicat, apariția numelui în caseta ziarului au adus bucurie și entuziasm. În tot acest timp scrisul s-a mutat din caietele studențești pe foile cu antet de la ziar, iar stiloul a fost înlocuit de o mașină. Dar, scrisul de mână a rămas până în ziua de azi o mare pasiune. Dovadă, toată documentația mea de comentator e scrisa de mână. Și colorat! De la cuvântul scris, la cuvântul rostit a fost doar un pas. Un pas care mi-a schimbat viața în 1993 și de care sunt tare mândră.

Televiziunea mi-a adus alte provocări. Imaginea ține loc de cuvinte și cel mai greu lucru pentru un comentator e să tacă! De aceea, întâlnirea cu Cristian Țopescu, Dumitru Graur sau Cornel Pumnea m-a făcut să înțeleg că un comentator de succes, dincolo de rezultatul sportiv, trebuie să transmită și cultură. Să îl faci pe omul din fața televizorului să fie cu tine în sală, părtaș la competiție, prezent în altă țară, să descopere culturi și locuri, oameni și fapte. Poate vi se pare ciudat, în sportul de mare performanță, dincolo de mușchi, de forță, e multă psihologie, multă cercetare nervoasă. Ca sa-i ”citești” pe marii campioni e nevoie de multă răbdare și mult tact. Cuvinte potrivite și încredere. Omul care m-a ajutat și influențat cel mai mult în cei 25 de ani de TVR este Cristian Țopescu. L-am însoțit la multe competiții, am furat și am adaptat din stilul lui. M-a făcut să înțeleg că mirajul sticlei trebuie controlat și că e nevoie de educație ca să reziști timpului și vremurilor. Așa am învățat ca cea mai bună improvizație e cea pregătită și că tot cuvântul scris stă la baza celui rostit. Ultimul pare efemer dar dacă are ”greutate” rămîne în mintea oamenilor, a telespectatorilor. Așa cum eu aud și azi în minte vocea lui Cristian Țopescu. El m-a învățat că în această meserie, a jurnalismului sportiv, calea bunului simț aduce împlinire. Poate mai târziu dar mai bine decât niciodată!

Scriind acest text mi-am promis să îmi cumpăr din nou caiete studențești! Nimic nu se compară cu scrisul de mână!

Alina Alexoi, Scrisul face bine

1 Response

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.