|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Oana Țepeș-Greuruș, Scrisul face bine

Oana Țepeș-Greuruș: Educația, la vânătoare de învățători buni

Am scos o foaie de hârtie. Unu, doi, trei, și! Patru, cinci, șase. Șapte zile m-am tot gândit – ce-aș putea să scriu despre educație? Mai ales că mi-am propus să o fac cu oareșce blândețe și fără să separ bobul de neghină. Știm cu toții ce NU ARE școala noastră. Zilnic, lista neajunsurilor crește. Întâi mi-am zis c-aș putea să dezvolt subiectul „ce ție nu-ți place, altuia nu face”, doar și la mine, una scrie pe diplomă – licențiat în Știinte Politice și Sociologie, alta-i pasiunea – scriu de mama focului. Sunt jurnalist, blogger și, din când în când, fug în imaginar și inventez povești pentru copii. Aici e momentul în care mi-a trecut prin cap să transform „Frumoasa și Bestia”. Până la urmă, educația made in Romania e ca-n desenele animate. Frumoasa a încăput pe mâna unei Bestii – Statul – care bine-ar face să ia repejor chip de Salvator. M-am întrebat și dacă suntem mai degrabă un neam educat, sau lipsiți de politețe. Ori cum stă treaba cu educația fizică? Dar cea emoțională? Cu gândul la scrisul care face bine am renunțat să aflu răspunsuri. În două pagini ar fi fost oricum imposibil.

Pedagogie, nu demagogie!

Norocul meu că, înainte să pun din nou punct și să rup foaia, mi-am amintit de întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Pe lângă nume și prenume, fiecare dintre noi aveam o nouă titulatură. Într-un amfiteatru cu peste o sută de foști absolvenți, se prezentau medici, avocați, economiști, câțiva actori, jurnaliști și… o profesoară de engleză. O singură colegă de generație a ales meseria de vocație. Iar azi, din câte știu, Ioana predă în Anglia, n-a mai rămas în România.

Nu am date statistice, însă când ai un număr (prea) mare de suplinitori e lesne de înțeles că nu mulți sunt cei care vor să se facă profesori, în România. Avem o piață animată de titluri precum Montessori, Waldorf Steiner, Reggio Emilia sau Froebel, dar părinții din jurul meu pornesc mai degrabă la vânătoare de învățătoare, și nu stiluri de pedagogie, chiar dacă e un aspect important în educația copiilor lor. Cumva, mă bucur că n-au uitat esența, că se uită mai bine la omul care educă și nu la sistem. Așa se explică de ce-i în top căutări Google – învățători buni – la care se adaugă numele unei școli și orașul.

Sigur că ne trebuie școli ultra-dotate, trainice, din ziduri de cărămidă, ca-n vestita piesă Pink Floyd – Another Brick in The Wall, că vrem în bănci „merele” lui Steve Jobs și nu merele Anei din Abecedar, însă cel mai mult avem nevoie de profesori. Avem nevoie de profesori ca să facem educația bine. Poate nu stă în puterea noastră să-i atragem pe șefii de promoție la catedră, ai nevoie de politici educaționale zdravene și salarii pe măsură. Cum altfel să pui la colț job-urile vestite și bine plătite? Însă un lucru mare tot putem face. Să-i respectăm pe cei pe care-i mai avem! Haideți să-i vorbim de bine pe învățătorii noștri! Întâlnirea copiilor cu dascăli adevărați chiar schimbă destine și vezi în ochii copilului tău cum se întâmplă minuni.

Învățător înseamnă și sfătuitor

Eu îi datorez pasiunea pentru scris profesorului de limba română din liceu, Lucian Iordăchescu. Tânăr și școlit la Cluj, Iordă n-a stat de vorbă cu noi până nu ne-am apucat serios de citit. Țin minte perfect cum a fost prima oră. A intrat, s-a prezentat și a început să ne întrebe, pe rând, ce citim. La 14 ani, lecturile noastre erau încă la stadiul Jules Vernes, Duiliu Zamfirescu, ori Jack London. N-a fost mulțumit și ne-a spus așa: „Scrieți! Urmează o listă cu peste o sută de cărți pe care e musai să le citiți. Apoi mai vedem!”.

Încă nu m-am prins prin ce magie a reușit să ne facă să citim, ca la maraton, Kafka, Umberto Eco, Thomas Mann, Giovanni Papini, Camus, Hesse, Sofocle, poezia lui Poe ș.a.m.d. Toți eram disperați să citim! Îmi sunam prietenii de la București să caute prin anticariate „Împăratul muștelor” și nu o să uit niciodată cum citeam noaptea, în bucătărie, „Iubita locotenetului francez”. Am luat cea mai mare notă la teză, în clasa a IX-a, și în numai câteva luni de liceu, mă lăudam deja cu propria bibliotecă. Cred că a fost perioada în care am cumpărat cele mai multe cărți.

După ce am început să ne dezghețăm mintea cu lecturi, Iordăchescu ne-a lăsat liberă creativitatea și am început să scriem, să povestim, să interpretăm. Cât de grozave erau dialogurile, fie că vorbeam despre „Pendulul lui Foucault” ori inventam alt final pentru „Scufița Roșie”. Pentru profu’ nostru fain important era și cum scriem. Neapărat corect. Eram la Filologie, în cel mai bun liceu de matematică-fizică din Piatra-Neamț (ironic!), „Petru-Rareș”, aveam șase ore de română pe săptămână, inclusiv gramatică. Ne-a luat de la zero. Am scris luni de zile, după dictare, cuvinte și fraze întortocheate cu mulți de “i”. Mi-a prins bine. Azi, alături de alți oameni care iubesc educația, vă spun că scrisul face bine și avem nevoie de învățători buni. Repetiția e mama învățăturii – avem nevoie de profesori ca să facem educația bine!

Oana Țepuș-Greurușhttp://goinfashion.ro/about/

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.